Spațiul școlar – valențe estetice

Un mod indirect de a face educație pentru frumos constă și în pregătirea și amenajarea spațiului școlar în concordanță cu canoanele frumuseții. Începând cu arhitectura clădirii, cu designul ambiental al curții, al concordanței dintre acest spațiu și mediul înconjurător și până la aranjamentul interioarelor, forma mobilierului, calitatea estetică intrinsecă și armonia obiectelor din interiorul unei clase etc., toate acestea se constituie în instanțe modelatoare ale conduitelor estetice ale elevilor.

Spațiul nu este neutru în raport cu obiectivele educative; el trebuie convertit într-un suport educativ, care să concureze la crearea unui mediu frumos, primitor, odihnitor,  care să asigure un confort psihologic dar să devină și stimulator, facilitator al transmiterii unor mesaje cu conotație afectivă. Fiecare parte a clasei trebuie să fie îmbibată cu incitări educogene (se pot crea „colțuri” sau sectoare ale clasei care să asigure un anumit tip de activitate – de studiu, de joc, pentru cărți sau alte suporturi de învățare, pentru expunerea lucrărilor elevilor etc.), culorile și formele trebuie să stimuleze imaginația, să favorizeze un anumit tip de atenție, de motivație, de proiectivitate. Iluminatul ca și culoarea pereților trebuie să fie compatibilă cu intenționalitatea instruirii, cu vârsta elevilor, cu tipul de activități predominante, cu bunul gust. Dincolo de caracterul funcțional sau igienic al mobilierului, acesta trebuie să posede forme și culori convenabile, să nu obosească, să nu blocheze procesele intelectuale sau afective, cel puțin să dețină o neutralitate în raport cu manifestarea acestora.

Crearea unui spațiu proxim compensator și psihoterapeutic se poate realiza prin amenajarea și încărcarea spațiului într-un mod atent, pe criterii deopotrivă ergonomice și estetice. Valorile constitutive ale artei contribuie la ameliorarea si echilibrarea tensiunilor psihice apărute în procesul de învățare, facilitează o stare de fortificare interioară prin fenomenele de „catharsis” (purificare, eliberare) cu consecințe, regeneratoare. Aceste reverberații pot fi produse intenționat prin structuri psiho-estetice bazate pe desen (artterapia), pe muzică (meloterapia), pe armonia între sunete, ritm si mișcare (euritmia), pe combinarea desenului, cuvântului, muzicii și mișcării etc., toate însă integrate într-un program educațional coerent sub aspect spațial și temporal (cf. Neacșu, 1988). Nu e obligatoriu de o exagerată inovație sau modernitate, dar ocolirea standardizării și personalizarea sunt de dorit atunci când este posibil (mai ales, din punct de vedere economic). Frumusețea mobilierului constă nu atât din ineditul obiectului sau esteticitatea intrinsecă, ci din legăturile care se nasc între elev și obiectele respective. Până la urmă, și o simplă bancă din stejar, dacă devenim solidari și rezonanți din punct de vedere afectiv cu ea (știind că în ea au învățat prietenii noștri,  antecesorii noștri) și dacă este aureolată valoric prin întrebuințările noastre de zi cu zi, poate deveni un perimetru intim al cunoașterii, al bucuriei și al creșterii noastre ca personalitate. În plus, spațiul clasei poate fi decorat (este indicat, chiar) cu rezultate ale propriei activități (ale profesorilor, ale elevilor) care impregnează afectiv și particularizează și mai mult acest mediu.

Spațiul educațional devine un „înveliș”, un fel de extensie a propriului corp. El trebuie să răspundă unei nevoi a propriului eu, fizic dar și spiritual. Educatul găsește în el un reazem, un martor, un mediu intim, chiar privat. Aici își petrece multe ore, din multe zile, în anii (destui) de formare. Aici descoperă lumea, se concentrează asupra multor probleme, trăiește emoții intense, învață ceva nou, se află pe sine, se prezintă, se apără, își delimitează ființa. Fiecare dintre noi este amprentat și păstrează în memoria afectivă savoarea și farmecul acestui perimetru. Nu știm cât e de frumos, inițial, acest loc; dar el devine frumos prin investiții afective ce se adaugă, cu siguranță, în timp. E o frumusețe intrinsecă, relațională, față de un perimetru care, cel puțin pentru un interval de timp, se identifică și devine solidar cu creșterea ființei noastre.

(Fragment din lucrarea noastră, Educația estetică, 2014, Editura Polirom, Iași, pp. 176-178).

1 comment

  1. Domnule Cucos,
    Sunt profesor de educatie plastica si m-am bucurat sa vad in sfarsit in “Tribuna invatamantului” un argument favorabil adus acestei discipline in contextul ostil creat de planurile cadru ale expertilor ministrului care aproape poarta manusi antiseptice in abordarea artelor. Este adevarat ca in invatamant, undeva de-a lungul acestei relatii profesor de arte si elev, exista o lipsa de conexiune intre entuziasmul profesorului pentru materie si “contaminarea” care ar trebui sa “infesteze” elevul. In abordarea mea in predarea artelor si a istoriei artelor intotdeauna mi-am dorit sa reinviu aceasta conexiune. Fiind in contact cu invatamantul american, am avut ocazia sa folosesc manualele lor. Aceste manuale au culoare, inspira si te provoaca sa gandesti. Vorbesc limbajul artei! Materia este extraordinar de bine gandita, acoperind intraga istorie a artelor cu o prezentare cuprinzatoare a a elementelor vizuale, principiilor designului si a graficii computerizate. Ofera o discutie echilibrata despre relevanta si frumusetea artei, cat si despre tehnicile diverse folosite pentru a o produce. Reusesc sa faca aceasta intr-un stil accesibil, in spiritul artei, aprinzand imaginatia elevilor, iluminandu-i in intelegerea artei. Citind acele manuale inveti sa porti o „conversatie” cu artele vizuale, una care te face tot mai informat si tot mai constient, o conversatie care te conduce la o viata mai bogata si plina de respect pentru frumos.
    Argumentul pe care l-au adus cei sase experti “ca educaţia artistică se poate face îndeosebi practic” si ca “restrângerea acestei arii la cunoştinţe doar teoretice, de istoria artei duce la respingerea fenomenului artistic de catre elevi” ma face sa cred ca nu au inteles ca informatia pe care copiii o primesc la istoria artelor nu este ca in manualele de la alte discipline academice. Da, exista un limbaj al artelor. Da, acest vocabular este tesut intr-o limba ce vorbeste despre principiile artei. Si da, arta are o istorie. Toate acestea sunt subiectul interpretarii operei de arta. Si inca mai este un alt aspect al artei care preocupa interpretarea operei de arta: minunatia, misterul, magia si inefabila frumusete a artei. Aceste aspecte sunt capturate in cuvinte in interpretarea operei de arta. Picasso spunea:”Toata lumea vrea sa inteleaga arta! De ce nu incearca sa inteleaga ciripitul pasarilor? De ce lumea iubeste noaptea sau florile fara sa incerce sa le inteleaga? Dar in cazul picturii oamenii trebuie sa inteleaga”.
    Din anumite puncte de vedere predarea artelor abia debuteaza in invatamantul romanesc, dar noi trebuie sa dam o sansa intelegerii operei de arta. Trebuie sa riscam sa invatam sa intelegem cantecul pasarilor si totusi sa le iubim. Trebuie sa riscam sa disecam noaptea si florile si inca sa fim capturati de frumusetea lor. Trebuie sa riscam sa incercam sa analizam arta, fara sa pierdem din vedere minunatia si frumusetea ei.
    Multumesc.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

[instagram-feed]