Constantin Cucoș

Întâlnirea transnațională de la Haute Ecole Provinciale de Hainaut de la Mons, Belgia, derulată în perioada 19-23 martie 2012 (la care a participat un grup format din șase colegi de la DPPD, Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași), a avut ca scop trecerea în revistă și evaluarea unor strategii de formare a profesorilor în spiritul dobândirii unor competențe cheie în concordanță cu noile repere europene (Of, Europa mea…). În această privință, este clar că moștenim o experiență multiplă, diversificată, uneori neuniformă sau contrastantă de pregătire a corpului profesoral. Au fost și încă se mai editează tradiții relevante din acest punct de vedere (cum a fost, la noi, pregătirea prin școlile normale). Problema este următoarea: unificăm aceste sisteme, excluzând experiențele particulare (chiar benefice), sau înaintăm pe mai departe prin formule diversificate, apropierile făcându-se mai degrabă pe linia unificării limbajelor, a țintelor (competențele) și mai puțin a practicilor care rămân doar referențialuri experiențiale ce pot fi translocate secvențial și circumstanțial? Competența de format (fie la nivelul elevilor, fie al profesorilor) nu are și o determinare culturală? A învăța să-ți gestionezi veniturile, în Romania sau în Belgia, înseamnă același lucru? Putem, de pildă, împrumuta dintr-un sistem în altul strategii și metode de predare, competențe de format, materiale didactice, dar nu și conținuturi, valori adiacente ce trebuie să poarte „pecetea” experiențelor de învățare din fiecare spațiu geografic în parte. În plus, politicile educaționale – apanaj al clasei politice aflate la putere – sunt diferite de la țară la țară (prin planuri cadru, programe școlare etc.), așa încât formarea profesorilor se cere a fi derulată și într-un sens localist, contextualizat, prin adaptarea unor instrumente sau platforme cu valoare „generalistă”, și nu prin copierea lor. Oricum, scrutarea multidirecțională, critică (în sens benefic!) este mai mult decât necesară, cele patru moduri de raportare la problematică, purtate de cei patru parteneri (Franța, Belgia, Spania, România), devenind nu numai ocazie de transfer de idei, ci și de bune practici în materie de formare a personalului didactic.

S-au audiat mai multe conferințe sau intervenții, dintre care unele au fost deosebit de interesante, prin extensiile teoretice dar și prin deschiderile practice. Una dintre cele mai incitante prestații a fost cea a profesorului Xavier Rougiers, de la Université Catholique de Louvain, centrată pe chestiunea mereu deschisă a formării competențelor viitorilor profesori. O abordare profesionistă, echidistantă ideologic, cu multe note critice la adresa unor trenduri

Orice deplasare într-un spațiu strain – într-o altă țară, de pildă – este însoțită de un registru de trăiri paradoxale: vrei și nu vrei să părăsești poziția știută, obișnuită, confortabilă. E un alt mod de a-ți ieși din fire. Primul gând care premerge întreaga acțiune e că trebuie și chiar că e bine să pleci: e o datorie profesională, o ocazie de a învăța lucruri noi, un prilej de a reorganiza fapte, priorități, proiecte. Cauți, nu-i așa, cât mai multe argumente care să te miște din loc. Cu cât termenul plecarii se apropie, începe grija sau stresul: să se lege toate secvențele în materie de transport și cazare, să pui tot ce-ți trebuie în valiză, să nu uiți actele sau banii, să prinzi avionul etc. Până la urmă, toate se adeveresc a fi bune și frumoase. Cel mai bine e când te întorci, nu când pleci. Întoarcerea este resimțită ca o victorie, ca o ocazie de a pune în balanță doar câștigurile: ce lucruri noi ai mai aflat, ce oameni ai mai cunoscut, ce chestii inedite ai mai văzut. Plecatul la drum e greu; întoarcerea – e vizată ca o împlinire și o ușurare. Când pleci, ești speriat de sumedenia de potențialități; când te întorci, ești mulțumit pentru că ai la îndemână doar fapte limitate, acțiuni certe, date exacte…

Multe ți se pot întâmpla într-o singură zi: la prima oră, compui și trimiți un răspuns cu o miză mare, prin email, către o altă universitate; apoi, primești vizita unui potențial doctorand și îți aduci aminte că în ultima lună au mai trecut vreo cinci pretendenți (cam mulți vor asta, nu se mai poate fără…); pe la zece, semnezi un teanc de certificate pentru absolvenții de acum doi ani (întotdeauna există un decalaj între timpul studiilor și momentul certificării acestora); la unsprezece, te întreții cu o delegație de colegi de la o universitate din Franța, cu care pui de un proiect internațional; ceva mai târziu, te vizitează fosta și buna ta profesoară de istorie din liceu, acum pensionară, cu care rememorezi câteva episoade frumoase din vremurile de altădată; la prânz, tragi o fugă la rectorat pentru a discuta, cu prorectorul de specialitate, procedurile de echivalare a studiilor de rang preuniversitar în studii de licență în conformitate cu un recent ordin de ministru… Și altele, și altele… O mare densitate de acțiuni pe unitatea de timp, încât toate trec repede, fără să te solidarizezi cu ele, fără să le savurezi… O îngrămădire de acțiuni care afectează sensibilitatea și memoria noastră. Aproape că nu ai timp să iei seamă de ele. Altădată,

Mai multe luări de poziție din ultimul timp au readus în atenție statutul, amplitudinea și sensul coabitării în rețelelor de socializare și în spațiul virtual. Asistăm, în ultimul timp, la înmulțirea unor astfel de prilejuri dar și la o intensificare a „intrărilor”, a conexiunilor, a inter-relaționărilor pe temeiuri profesionale, afinitar-spirituale, chiar conjuncturale. O astfel de realitate sociologică era de neînchipuit acum câțiva ani și este de așteptat ca ea să capete contururi dintre cele mai inedite, odată cu perfecționarea noilor tehnologii de informare și comunicare

Trăim într-o perioadă a valorizărilor, a acreditărilor, a ierarhizărilor. Se supun la proba aprecierii, prin diverse criterii, oameni, activități, instituții. Dacă e să ne raportăm doar la învățământ, asistăm, în ultimii ani, la un adevărat iureș valorizator al diferitelor paliere care îl compun: se evaluează (și acreditează) instituții noi (dar și vechi), preuniversitare sau universitare, linii de studii sau domenii, specializări, oferte de ordin curricular și, mai ales, oameni și prestații ale acestora. S-au creat, în acest sens, la nivel național, instituții specializate, proceduri, criterii și cadre legislative de cuantificare și conferire a meritelor fără de care nimic nu mai poate merge înainte. Ceea ce a funcționat până în prezent pe baza unor creșteri și validări naturale, stratificate în timp de tradiție și istorie, s-a șters dintr-o dată cu buretele, a fost decretat ca fiind demodat, empiric, retrograd. Calitatea generată intuitiv, experiențial, a primit lovitura de grație. Contează doar ceea ce poate fi măsurat sau „parametrizat” prin noile grile. Cam toți actorii educaționali, de pildă, au fost nevoiți să o ia de la început, să se alinieze, dintr-o dată, la criterii de valorizare unice, unitare, standardizate. Nu mai vorbim de faptul că acest avânt pare că devine perpetuu. Nu s-a terminat o evaluare că începe alta, energiile profesorilor fiind consumate în acțiuni nespecifice, birocratice.

Nu dorim să punem la îndoială exigențele calității, către care trebuie să tindă întreaga activitate din învățământ.  Vrem doar să tragem un semnal de alarmă (cam târziu, ce-i drept) că dacă nu suntem atenți putem strivi calitatea acumulată, care este evidentă deja, în numele uneia nesigure, care va fi mai târziu (sau, cum spune o vorbă veche, „să nu dăm vrabia din mână pe cioara de pe gard”). Or, ce am făcut? Ne-am „prefăcut” că ceea ce a fost bun până la un anumit moment  nu mai ține, nu mai merge. E nevoie de o „nouă calitate” (cei de o vârstă cu mine știu la ce fac aluzie). E musai să de-construim ceva (bun și rău, laolaltă, nu contează) pentru a face loc noului (bine-nțeles, doar previzibil, închipuit). Mă rezum doar la un exemplu: am desființat școlile normale, de sorginte haretiană, care tradițional pregăteau învățători, pentru a face loc unor forme de pregătire superioară, inclusiv particulare (prin școli post-liceale, colegii universitare, studii de licență) care

Chiar dacă a trecut jumătate din iarnă, de-abia acum s-a îndurat Dumnezeu să ne aducă zăpadă, din belșug, ca să ne astâmpere așteptările și chiar să dea peste cap oameni, fapte, drumuri, regiuni. Ca mai întotdeauna, astfel de întâmplări cosmice, cât se poate de normale, se lasă cu o isterie națională ațâțată, se-nțelege, și de mass media.

Altădată nu era deloc așa. Zăpadă era destulă, uneori cât casa, de mergeam spre școală, după vreo zi-două de stat acasă, pe cărări cocoțate deasupra gardurilor, că ulițele nu se mai cunoșteau. De regulă, astfel de fenomene erau așteptate și îndurate cu calm, cu răbdare, cu savoare. Făceau parte dintr-o scenografie divină din care vedeam sau extrăgeam doar partea ei frumoasă. Oamenii și ritmicitatea acțiunilor lor se restrângeau, intrau într-o binevenită acalmie, organismul comunitar se replia în concordanță cu noile limitări. Nu era

Este și nu este ceață. Orizontul se deschide fulgurant, nestatornic, când la câteva zeci de metri distanță, când spre mai bine de un kilometru. Cam toată ziua a fost așa. Zărim și nu zărim viloaiele de pe dealul din față ridicate de un renumit dezvoltator și parlamentar al locului, ce mănâncă politică pe pâine, zi de zi, la televizor. E spre miezul nopții, de Anul Nou. Cu câteva minute înainte de cumpăna dintre ani, se deschid și se înalță focuri, focuri, focuri. De artificii. De la restaurantele din jur, de la casele răsfirate pe colinele Buciumului, de la niște țânci ce se tot chinuie de juma de oră în mijlocul drumului. Dinspre centrul orașului, bubuiturile boxelor sunt înlocuite cu cele ale artificiilor. E mare tămbălău acolo, formații peste formații, lume-lume. De la noi, efluviile luminoase nu se zăresc, le vedem doar pe ale noastre. Minute în șir se înalță spre cer dâre de lumină ce explodează în văzduh luând diverse forme, culori, traiectorii. Șiraguri de scântei, stele mai mari, stele mai mici, stele ce se desprind din alte stele, fumuri învălmășite, mirosuri de chimicale, plescăituri de petarde, vociferări pe la vecini, clinchet de pahare ce se cinstesc. Zumzet generalizat, lătrături de câini ce sunt deranjați de așa zvăpăială umană, zgomotul televizorului ce se aude prin ușa întredeschisă zbârnâind în van, ca nebunul, de unul singur. Ba nu, e Vali Vijelie, cu tot neamul lui cel ne-adormit, off-ticat, alintat, manelizat, vanghelizat, multiplicat, fără număr. Așa am intrat în Noul An. Să ne fie de bine! Altădată, cu ani în urmă, în aceste clipe, eram cu băieții cu plugușorul și nu realizam când alunecam dintr-un an în altul. Acum, cetățean matur, în toată firea, stau acasă, intrând, nu-i așa, laolaltă cu lumea în ritmul și orânduiala vremurilor.

Te trezești înfricoșat din somn de niște zgomote ciudate de tobe, tălănci, clopoței. Ai vreo trei ani și nu știu cum se face că ești la bunica în odaia ei. Te arunci spre geamul mic de deasupra patului, încercând să te înalți pe picioare cât mai sus ca să vezi ce-i afară. Nu vezi mare lucru, geamul e înghețat dar bunica îl dezgheață, ca prin minune, prin suflul ei. Prind contur încet, în gerul dimineții, vreo șase figuri înspăimântătoare ce tot dansează în curtea mătușii tale