Noul pachet de norme „corectoare” la legea educației, propus în recenta ordonanță de urgență (nr. 49 din 26 iunie 2014 privind instituirea unor măsuri în domeniul educației, cercetării științifice și pentru modificarea unor acte normative), conține și unele indicii despre felul cum actualii decidenți concep modalitatea de formare a corpului profesoral. Dacă legea anunța pregătirea prin masterul didactic, noul cadru legislativ relativizează lucrurile, explicitând ca alternativă (la ceva care nu există!) varianta de formare actuală prin cele două niveluri ale modulului psihopedagogic. Cităm din recenta „emanație” legislativă: „La articolul 238, alineatul (1) se modifică și va avea următorul cuprins: „(1) Studenții și absolvenții de învățământ superior care optează pentru profesiunea didactică au obligația să absolve cursurile unui master didactic cu durata de 2 ani ori programele de formare psihopedagogică de nivel I, respectiv II, acreditate conform legii”. Și încă: la articolul 238, alineatele (6) și (7) se modifică și vor avea următorul cuprins: „(6) Pregătirea psihopedagogică se finalizează prin obținerea diplomei de master didactic ori a certificatului de absolvire a programelor de formare psihopedagogică”. Așadar, ceea ce se întâmplă deja este echivalat cu ceea ce nu este încă. Despre masterul didactic nu se știe nimic: cum se instituie, ce discipline conține, cine îl acreditează etc. Un astfel de cadru de formare nu a existat și nu se desfășoară ca experiență academică. Frumoasă, ingenuă, dar insidioasă logică – deontică, politică? Așa ceva mai rar se poate întâlni într-un corpus normativ. Nu era mai simplu să se spună că se păstrează actuala formulă de pregătire a profesorilor? De ce să ne tot ascundem după copac?
„Tertipul legislativ”, evocat mai sus, ascunde, în fapt, dorința factorilor de decizie actuali de a tergiversa problema masterului didactic care, desigur, nu este deloc simplă. În fond, prin introducerea acestei formule s-ar fi schimbat radical filosofia și practica formării profesorilor, trecându-se de la o formulă disipată, masivă, simultană cu formarea de bază la una specializată, selectivă, succesivă studiilor în direcția disciplinei de predare. Dar cine să își asume așa ceva? O astfel de abordare ar fi antrenat schimbări substanțiale în structurile universitare, prin croirea și acreditarea a noi piste de formare la nivel de master, prin decelarea unor formule instituționale pe măsură, prin punerea la punct a unor planuri de învățământ distincte, a unor proceduri și metodologii de validare a noilor linii academice, de activare a noi resurse academice.
Că pregătirea profesorilor trebuie realizată la nivel de licență sau post-licență, e lucru evident. Desigur, contează și ce este înainte (de pildă, formarea la nivelul liceelor pedagogice) prin care se poate antrena un anumit etos, o percepție pozitivă în legătură cu importanța acestei meserii și chiar realizarea de pași relevanți privind asigurarea unei pre-profesionalizări. Liceele vocaționale constituie un avanpost și un garant al unei pregătiri de calitate, știind fiind faptul că începutul unor meserii se plasează uneori destul de timpuriu (în arte, de pildă, dar nu numai). Un absolvent de școală normală (ca și cel de liceu de informatică, de muzică etc.) va avea un alt bagaj și alte șanse de acces spre viitoarea profesiune. Liceele pedagogice pot deveni, în acest fel, „pepiniere” pentru recrutarea și formarea, pe următoarele trepte de învățământ, a unor viitoare cadre didactice cu vocație, cu abilități corespunzătoare, responsabile, motivate, în cunoștință de cauză.
Ca observator dar și ca factor implicat în formarea profesorilor, facem observația că actuala pregătire prin cele două niveluri ale modulului psihopedagogic, statuată de circa 10 ani, se dovedește a fi greoaie, costisitoare, energofagă, neatractivă, diluată și slab inductoare de responsabilitate pentru cohortele de viitori profesori. Modulul este opțional și este perceput ca o „corvoadă” în plus sau ca o „supapă de siguranță” pentru o posibilă „virare” spre cariera didactică, dacă altceva nu se ivește pe piața muncii. Conștientizarea importanței statutului profesional se manifestă mai târziu, de multe ori după un stadiu consistent de practică la catedră. Nu există o selecție relevantă la intrarea în parcurgerea modulului psihopedagogic, mult timp nefiind nicio opreliște, iar actualul interviu nu asigură o discriminare pe criterii de aptitudini sau motivații particulare în raport cu meseria de dascăl. Pe de altă parte, și curricula în funcțiune conține discipline rutiniere, ușor tradiționaliste și redundante, iar partea teoretică este supradimensionată în raport cu pregătirea practică.
Masterul didactic ar rezolva unele deficiențe evocate mai sus dar ar ridica următoarea problemă: în ce raport s-ar afla cu actualul master profesional, unul concurent sau de coexistență, eventual succesiune? Pentru a deveni profesor (de liceu, de pildă) ar fi nevoie de două mastere? Apoi, cum s-ar putea valorifica rutele de licență de natură didactică (română, matematică, fizică…), dacă lipsește „partea” psihopedagogică? Ce ar putea face un absolvent de română-franceză cu trei ani de licență, de pildă, dacă nu a fost inițiat și în chestiunile de pedagogie și didactica predării? Nu se creează o discriminare între acești absolvenți și cei care termină rute tehnice, economice, de pildă? Principiul egalității de șanse, stipulat prin legislația europeană a muncii, ar fi evident încălcat.
O soluție ar putea fi menținerea nivelului I, în actuala formulă, pentru ciclul de licență, pentru ca absolvenții să poată preda în gimnaziu, și crearea unui master didactic care, prin programul de studii, să realizeze un partaj echilibrat între disciplinele cu profil psihopedagogic/metodic și disciplinele academice, astfel încât absolventul unui asemenea ciclu să nu mai fie obligat să parcurgă încă un master profesional pentru a accede la liceu, de pildă. Absolvenții care se vor orienta direct către domenii practice, de cercetare etc. vor opta pentru un master „pur” profesional sau academic. Bineînțeles, trebuie gândit un sistem deschis astfel încât să poată să acceadă ulterior spre cariera didactică, prin formule de studii postuniversitare, orice absolvent de licență sau master care nu a beneficiat de o formare psihopedagogică de bază.
De bună seamă, formarea inițială trebuie articulată, întreținută și amplificată prin stagii de formare ulterioară, continuă. Nu totul se poate achiziționa prin pregătirea de primă instanță, oricât de bine ar fi aceasta concepută și derulată. O formare de calitate presupune corelativitate și completitudine între cele două parcursuri. Profesionalismul este o rezultantă a trei factori: o formare de bază consistentă, o pertinentă îmbogățire ulterioară prin formule deschise și suple și o auto-formare permanentă ce ține exclusiv de profesor. Și ar mai fi un factor – oarecum extern – ce le determină pe toate: o susținere sau o motivare din partea comunității, simbolică și deopotrivă materială!