De ce avem nevoie (și) de o educație pentru frumos

Omul este o ființă interesată nu numai să cunoască, ci să și simtă, să se bucure de frumusețile din jurul său. Realizarea unei educații estetice în școală constituie o cerință ce ține de idealul formării unei personalități integrale pe linia afectivă, atitudinală, cognitivă, culturală. Un om nu este format plenar dacă nu cunoaște și nu este sensibilizat față de universul valoric specific creației artistice, nu receptează frumosul ipostaziat în alte contexte existențiale (natură, relațiile dintre oameni, comunitate etc.), nu dorește să fie înconjurat de frumosul autentic. Aducem în atenție următoarele argumente pentru o educație estetică programată, realizată prin intermediul practicilor didactice intenționate:

  1. Temeiul axiologic. Mediul sociocultural în care individul trăiește este plin de numeroși stimuli estetici ce se cer a fi semnificați sau integrați de către om prin coparticipare afectivă și intelectivă. Aceste ipostaze nu devin valori dacă cineva nu le ia în seamă, nu le receptează, nu se bucură de ele. Or, raportarea la stimulii estetici presupune o minimă punere în temă a subiecților ce urmează să se raporteze la aceștia, o introducere în „gramatica artei”, un exercițiu prealabil de „întrebuințare” a obiectelor estetice. Informarea asupra acestor fenomene și exersarea valorilor estetice devine o condiție apriorică a întemeierii valorilor estetice însele. Dacă aceste valori nu sunt receptate și interiorizate e ca și cum ele nu ar exista. Condiția prezenței lor ontice este dată de condiția validării lor axiologice. Arta devine artă doar atunci când cineva se bucură estetic de ea.
  2. Temeiul cultural. Din perspectiva dezvoltării persoanei, apropierea față de valorile estetice contribuie la culturalizarea acesteia, la conturarea unui profil spiritual polimorf, deschis, multidimensional. Nu te poți considera persoană împlinită cultural dacă nu cunoști întrupări ale frumosului în anumite genuri artistice, cu evoluții în timp, cu fizionomii stilistice diferite de la o școală artistică la alta, de autor la autor. Nu poți năzui la statutul de persoană „mobilată” (înnobilată) cultural dacă nu ai ceva cunoștințe despre evoluția artei, despre intimitatea fenomenului estetic, despre patologia receptării artei etc. și, bine înțeles, nu dispui de o bogată experiență de recepare și de „consum” al bunurilor estetice. Pe de altă parte, îmbogățirea acestei culturi de factură estetică va prefața sau stimula alte orizonturi culturale pe linie filosofică, științifică, morală, religioasă, cetățenească etc.
  3. Temeiul legat de autorealizarea și autoafirmarea persoanei. Formarea estetică a individului conduce la autoîmplinire, la o bucurie existențială prin punerea în valoare a unui „zăcământ” afectiv ce trebuie să fie „consumat” prin proiecție empatică și coparticipare la materializarea frumosului. Omul, prin natura sa, are și o dimensiune afectivă ce trebuie să se reverse prin proiectivitate și activitate. Exercițiul estetic este unul fundamental și definește conștiința superioară purtată de individ și umanitate. Bucuria estetică (evident, dezinteresată) este specifică doar omului, care reușește să se desprindă de materialitate, de constrângerile unei existențe fiziologice sau imediat pragmatice. A face ceva doar pentru „amorul artei” este un semn al unei superiorități existențiale, al unei desprinderi de factualitate la care doar omul poate spera.
  4. Temeiul simpatetic, de co-împărtășire a trăirilor și acceptanță reciprocă.  Introducerea metodică a tânărului în universul artistic îi facilitează o racordare la diversitatea modurilor de a fi, a trăirilor diferite ale semenilor săi, conducând la o înțelegere și o tolerare a alterității, a altor registre de gândire, de simțire. Am putea spune că educația estetică se poate converti într-un prealabil pentru educația socială în sensul larg, pentru netezirea traiului laolaltă într-un context în care fiecare se poate manifesta în felul său specific. Înțelegem, în acest fel, că oamenii au multe trăiri în comun, rezonante, dar toate acestea se vor întrupa diferit funcție de experiența purtată, de cultura dominantă a comunității și a epocii din care face omul face parte, de accidente sau precarități de tot felul.
  5. Temeiul structurării și afirmării identitare. Educația estetică conduce la construirea și delimitarea unei identități, la formarea unui profil spiritual aparte. Arta prilejuiește persoanei actualizarea unor potențialități afective care vor compune o fizionomie proprie fiecărui subiect. Venim pe lume cu anumite înzestrări afective, atitudinale, volitive, dar ele se vor activa (și) în contact cu o cazuistică spirituală livrată de artă, cu „urme” specifice lăsate în lume de spiritul altor persoane. Contactul prelungit cu diferitele ipostaze ale artei va atrage după sine, la nivel individual dar și la nivel de colectivitate, anumite trebuințe, obișnuințe, habitusuri, comportamente. Toate acestea, în interacțiunea lor și într-o combinatorică proprie, vor defini și creiona unicitatea persoanei.
  6. Temeiul uzanței pozitive a temporalității. Experiența estetică, atât prin raportare cognitivă dar mai ales afectiv-participativă, constituie un atribut al persoanei care dispune de un surplus de timp ce trebuie consumat pentru perfecționare, pentru potențarea echilibrului interior, pentru folosirea benefică a timpului liber. Câștigul de timp de către individ și omenire obligă la o responsabilitate suplimentară în a-l gestiona. Timpul suplimentar poate deveni o povară sau un factor destructurat pentru interioritate dacă nu este utilizat cu inteligență pentru propensarea unor nevoi superior umane. Aceste țel estetic, conjugat și cu alte obiective (turistice, sociale, materiale etc.), poate aureola valoric un excedent de resursă ce nu trebuie neglijat: timpul suplimentar  al omului modern.
  7. Temeiul proiectivității și al transcendenței individului și umanității. Arta rezervă omului și umanității o rezistență și perenitate, dincolo de contexte, accidente, vulnerabilitatea sau perisabilitatea existențială. Ea extrage și perpetuează ceea ce este mai sublim în noi, lăsând la o parte precaritățile de tot felul. Atât pentru creatori cât și pentru contemplatori, universul artistic constituie un orizont întemeietor de durabilitate și veșnicie valorică. Dacă prin corporalitate și acțiuni concrete suntem limitați temporal, prin creația artistică avem posibilitatea să rezistăm timpului, să ne „mutăm” spiritul într-o zonă de perenitate axiologică în care se vor depozita noi și noi reflexe spirituale –  unice prin emergența lor individuală, dar general valabile pentru umanitate.
  8. Temeiul potențării creativității. Inițierea estetică încă de la vârstele fragede formează și maximizează potențialul creativ al individului, un rezervor imens pentru sporirea capitalului cultural la nivel de individ și de umanitate. Desigur, creativitatea se poate manifesta în multiple domenii, dar există o serie de factori generali și specifici ce pot fi întăriți prin experiența estetică și apoi transferați spre alte zone de manifestare (în știință, tehnică, acțiune socială, sport etc.). Există anumite relații de completitudine în ceea ce privește activitățile umane, un fel de „principiu al vaselor comunicante”, care face ca un beneficiu ivit într-o zonă să se dovedească sporitor pentru o alta.
  9. Temeiul modelării existenței în conformitate cu exemplaritatea artistică. Arta se poate constitui într-un referențial valoric pentru devenirea individului, într-un exemplu demn de urmat. Prin ea însăși arta are valențe paideice, îndemnând la o rectitudine și altitudine existențială. Exemplaritatea artistică ne poate ghida viața prin clădirea unor năzuințe înalte, prin cultivarea setei de perfecțiune, prin nevoia de a trăi în preajma valorilor, prin mobilizare interioară. Istoria artei este plină de o „cazuistică” și „portrete” de creatori care și-au depășit condiția unei existențe obișnuite, terne, prin perseverență, încredere, autorealizare. Pe de altă parte, existența noastră poate deveni „artistică” prin interiorizarea echilibrului, armoniei, coerenței presupuse de frumosul artistic. Ordinea artisticului se poate transfera dinspre creație către receptor, se poate perpetua sau perfecta în acțiunile de zi cu zi ale persoanelor. Mimesis-ul artistic poate avea și o altfel de față: nu numai arta poate fi o copie a realității, dar și realitatea – cea a omului – trebuie să imite arta.

 

Toate aceste argumente (la care se pot adăuga și altele) vin să sprijine necesitatea unui efort coerent, responsabil și inspirat, de fundamentare pedagogică a educației estetice realizată în perimetrul școlar. Prin compoziția curriculum-ului școlar, prin stabilirea unor raporturi juste dintre disciplinele științifice, cele socio-umane și cele artistice, prin ponderarea nimerită dintre obiectivele explicit estetice și cele implicite, infuzate printre celelalte nespecifice, prin felul cum sunt dimensionate activitățile didactice, prin tactul sau harul didactic, copiii trebuie să dispună încă de pe băncile școlii de o formare și în spiritul frumuseții, armoniei, coerenței lumii ce ne înconjoară.

Fenomenul estetic este prea complicat pentru a se lăsa deslușit de la sine, pe baza sensibilității și predispozițiilor „native” ale primitorului. Nevoia unui ghidaj inițial se impune. Odată cu interiorizarea unor scheme de înțelegere și valorizare a orizontului estetic, tinerii vor dobândi o anumită autonomie axiologică,  o independență asumată, responsabilă de raportare la frumos. Dar, până atunci, e nevoie de un efort deliberat și metodic de „alfabetizare” și de formare estetică de și dimpreună cu alții.

(Articol apărut în Mesagerul Sfântului Anton, Revistă de spiritualitate a franciscanilor minori conventuali, Anul XVIII, Nr. 104, ianuarie-februarie 2011, pp. 24-26, ISSN 1221-8820).

 

1 comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

[instagram-feed]