Ipostaze ale kitsch-ului școlar

În spațiul școlar, kitsch-ul poate să îmbrace forme și nuanțe diferite, în funcție de tipul de „spațiu” la care ne raportăm.

Dacă ne referim la spațiul școlar ca loc fizic, ca mediu care ne înconjoară – clădirea școlii, sălile de clasă și dotarea materială a acestora, atunci kitsch-ul va îmbrăca o formă obiectuală.

În ceea ce privește kitsch-ul  „obiectual” lucrurile nu sunt atât de simple, cum ar părea la prima vedere. „Deconspirarea” acestuia e necesară, însă, după ce-l eliminăm, ce punem în loc?! Că, deh, arta… cere sacrificii, de cele mai multe ori materiale, financiare. Dacă preiei, de pildă, o sală de clasă (lungă, lată și înaltă, „cât un han”) cu parchetul deteriorat, sărind din toate încheieturile, fără lambriuri, dar cu vopseaua coșcovită, cu pereții albi și goi, dar cu găuri de piroane peste tot, fără un dulap, fără un răftuleț acolo, fără perdele, fără draperii, fără… fără, ce faci?! Ceri conducerii școlii, ți se spune că nu sunt bani pentru cheltuieli materiale de acest tip. Părinții elevilor nu doresc să se implice în dotarea sălii de clasă a propriilor copii, motivând fie că nu au bani, fie că… „școala este gratuită, să asigure școala confortul elevilor ei”. Pe de o parte, oamenii au dreptatea lor. Pe de altă parte însă, dacă școala, ca instituție, nu este „cooperantă” în ceea ce privește acest aspect, pe mine, ca părinte care-și iubește copilul, mă lasă inima să nu ridic un deget pentru confortul copilului meu?! Sigur că tu, educatorul, ți-ai dori un parchet nou sau măcar bun (de culoare deschisă), lambriuri (de culoare bej) ori măcar reînnoită vopseaua, dulăpioare pentru elevi, rafturi pentru cărți și materiale didactice, pentru diverse obiecte confecționate de elevi ori de educator împreună cu elevii săi, sisteme de fixare a unor planșe/ obiecte, pereți reparați și văruiți într-o nuanță odihnitoare, aleasă de tine (verde deschis, de exemplu, un pic mai închis pe peretele unde se află tabla de scris). Sigur că ți-ai dori un tavan fals, care să reducă din înălțimea exagerată a sălii de clasă, scaune noi, rezistente, fețe de bănci, asortate cu pereții și mobilierul, perdele și draperii în culori alese de tine (perdele albe cu reflexe verzui și draperii verde oliv, de pildă, ori kaki; sau perdele crem și draperii maro deschis -„cafea cu lapte”). Jaluzelele verticale ar fi un lux mult prea mare. Ți-ai dori, poate, și o masă mare, rotundă, pliantă. Sau măcar un covor frumos, pe care să-l folosești  la orele în care predomină lectura, la unele ore de istorie, de educație civică, la serbări etc. Despre obiectele „de lux”, cum ar fi o tablă de scris magnetică, un videoproiector, o imprimantă pentru fișe, teste, desene etc., nici nu mai vorbesc. Deși acestea din urmă s-ar încadra la „mijloace de învățământ”- mijloace didactice și suporturi tehnice, găsesc că, dincolo de utilitatea lor informativă și formativă, ele aduc și o notă estetică în „peisajul” sălii de clasă. În aceste condiții, repet, ce faci tu, educatorule?! Donezi salariul tău „mare”, care abia dacă îți ajunge de la o lună de zile la alta? Nu, suferi (pentru cine oare?!), faci ce poți, cu ce ai și cu ce mai capeți de pe ici, de pe colo. Dar, în acest fel, nu poți avea „pretenția” să-ți alegi materialul, culorile (dorești vopsea bej sau crem, primești puțină vopsea vișinie; dorești draperii maro deschis, primești draperii maro închis – desigur, și acestea după mai bine de un an de zile). Nici nu prea „îți dă mâna” să refuzi, când nu ai de ales. Așadar, iată că aspectul sălii de clasă nu reflectă întotdeauna ori întru totul viziunea estetică a educatorului. Și frumusețea sălii de clasă, și dotarea ei cu toate cele de trebuință contribuie, sub aspect psihologic, la determinarea și dezvoltarea motivației elevilor, prin declanșarea unei atitudini emoționale pozitive la aceștia, fapt deosebit de important când vorbim despre elevii din învățământul primar.

Dacă avem în vedere spațiul școlar ca spațiu imaterial, spiritual – cadru sau limite între care se desfășoară activitatea educativă, atunci forma pe care o poate îmbrăca kitsch-ul este una relațional-umană. În acest spațiu, oamenii stabilesc raporturi unii cu ceilalți. Aceste relații apar pe verticală, atât într-un cadru restrâns (elev-educator-director), cât și într-un cadru mai extins, dacă adăugăm inspectoratul școlar, ministerul. În același timp, se dezvoltă relații și pe orizontală: elev-elev, educator-educator, educator-părinte și, desigur, prin extensiune, școală-comunitate. Cred că problema kitsch-ului „relațional-uman” în spațiul școlar este una deosebit de complexă, cu conotații etice, întinsă și susținută atât de „sus” în „jos”, cât și de „jos” în „sus”, ba chiar și pe orizontală. Aici, cred că ar fi necesar să se intervină cumva și de „sus” în „jos”. Dar cum „sus” ceața densă acoperă diverse interese și destulă incompetență, slabe speranțe pentru noi, educatorii, dar mai ales pentru educați.

Poate ar trebui spus, din capul locului, că granițele între „estetic”, „moral” și „intelectual” sunt extrem de fine, aproape imperceptibile uneori. Dacă, de pildă, interferența între „estetic” și „intelectual” se concretizează în gândire flexibilă, imaginație bogată, cunoaștere a emoțiilor și sentimentelor proprii și ale celor de lângă noi, legătura între „estetic” și „moral” este și mai profundă, aproape organică, trăirile afective (emoțiile și sentimentele estetice) rezonând puternic în conștiința omului. Tocmai din aceste considerente, calitatea relațiilor stabilite în acest cadru influențează, uneori decisiv, activitatea educativă din întreg spațiul școlar. Și când spun acest lucru, mă refer atât la aspectele atitudinale, comportamentale, la cele privind comunicarea între toți cei implicați în actul educațional, cât și la acțiunile efective care se desfășoară în acest spațiu și care, în mod direct sau indirect, își pun amprenta asupra sensibilității elevilor. Desigur, nu ne rămâne decât să conștientizăm noi, educatorii, împreună și individual, necesitatea cultivării unor relații frumoase, armonioase în spațiul școlar și, de asemenea, beneficiul ce s-ar putea obține, atât pentru noi, cât și pentru elevii noștri, știut fiind că orice strategie didactică comportă și o dimensiune psihosocială, dată tocmai de modul în care educatorul conlucrează cu propriii elevi. În această relație, educatorul și elevul își dau mâna, „construiesc” împreună, investesc împreună, nu doar sub aspect cognitiv, ci și sub aspect afectiv. Iar, din moment ce esteticul cuprinde toate laturile procesului educativ, fără a-l satura însă, elevul se va deschide aidoma unei flori spre lumină, gata să primească tot ceea ce-i oferim, dar, totodată, să-și ofere ceva din el, din felul lui de a fi, acționa și gândi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

[instagram-feed]