O inspecție specială…

[nggallery id=6]

 

Mă întorc la școala natală în calitate de „mare inspector”. Cu sau fără voie, printre multe corvoade, sunt președinte al unei comisii (a câta oară?) pentru acordarea gradului didactic I în învățământ. Iau contact dimineața devreme cu locul (pământul, aerul, copacii, clădirea, curtea etc.) în care am deprins a scrie și citi demult-demult… în secolul trecut. Intrarea într-un topos cunoscut, dar și dorit, îmi reactivează sentimente greu de descris. Discuții in cancelarie cu oamenii școlii – pe unii îi cunosc, pe alții nu. Mă prefac că nu am emoții, că totul este cât se poate de firesc. Numai Dumnezeu știe ce este în sufletul meu! Caut cu privirea, dintr-o pornire instinctivă, mecanică, pe foștii dascăli, dar nu-i văd decât în închipuirea și amintirea mea. Cei mai mulți nu mai sunt, iar cei puțini care mai trăiesc sunt încărcați de ani și de uitare, cine știe pe unde…

Clasa este situată în corpul nou al clădirii în care nu am apucat să învăț. Când eram în ultimele clase, am săpat la temelia școlii alături de alți copii, cot la cot cu Domnul Scarlat. Domnul Scarlat e mai la deal de școală, doarme în cimitir de mai mulți ani, dar găsesc pe holul școlii, în dreptul bibliotecii, o inscripție în bronz prin care biblioteca, al cărei principal fond de carte e donația sa, primește numele lui. Cam atât a mai rămas din partea lui materială. Cealaltă parte – imaterială, diafană, spirituală – e purtată, multiplicată, îngânată de cei care i-au fost cândva elevi. Mi-am revăzut clasa unde am stat prima dată în bancă, cea de lîngă cancelarie, și în care și acum, ca un făcut, este tot o clasă I. Am făcut câteva poze în timp ce elevii aveau o lucrare. Soba era aceeași, pereții – la fel, copiii – aparent alții!…

Clasa în care intru e bine și cochet mobilată și poartă insemnele învățării preșcolare. Mobilier pentru prichindei, multe păpuși, desene, flori de toate felurile. Toate acestea îmi aduc aminte de odaia de altă dată a unei case oarecare din sat în care era instalată grădinița de pe vremea mea. Pe timpul meu, toate erau altfel. Dar, nu vreau să vă plictisesc… Mai lipsește mirosul de lapte cu tăiței, de la prânz, și de bomboane cu mentă ce erau împărțite la copiii cuminți înainte de somnul de la prânz. Eu eram unul dintre copiii cuminți și primeam întotdeauna bomboane…

Educatoarea se mișcă dezinvolt, cu tact, cu grație; este o profesionistă, știe meserie, fiecare gest trădează știință și experiență didactică. Are pregătire normalistă, dar are și o licență în domeniu (ufff, ufff, ufff, cu studiile astea!…). Copiii sunt cooperanți, deschiși, spontani, bine atrași și integrați într-un adevărat festin al cunoaște rii, interrelaționării, cooperării.

Caut cu privirea la chipurile copiilor, încercând să ghicesc fețe cunoscute sau care aduc a cineva cunoscut. Probabil ca sunt nepoți ai foștilor mei colegi de clasă sau copii ai foștilor elevi din acel an, când am predat aici ca suplinitor, înainte de facultate. Nu am niciun succes, nu recunosc pe nimeni. Copiii sunt drăguți, curăței, zglobii, naturali. Dintr-un anumit punct de vedere, cobor, alunec, mă întorc și eu printre ei… și intru în frumoasele povești ale copilăriei. Ce bine e!…

Fata babei și fata moșneagului. Doamna: era o dată o babă și un moșneag… Un copil: și o fată rea, cea a babei!… Doamna: Ai răbdare, Măriuca!… Și doamna povestește cu dicție, punctând din când în când ce trebuie reținut, în conformitate cu proiectul de lecție (profesorii știu de ce!). După care, se reconstruiește (și îmbogățește) după imagini întreaga poveste. Normal, fiecare copilaș adaugă câte ceva după puteri și după dorințe. Se vociferează, se aplaudă, se intercalează alte micropovești cu alte înțelesuri și povețe pentru cei mici. Se aruncă un cub, în chip de zar, ce are pe fiecare suprafață o cerință de genul: descrie pe fata moșului, identifică patru personaje pozitive, ce a hotărît moșneagul?  etc. etc. Copiii răspund pe rând, bânuiesc ce trebuie, după reacția educatoarei, că eu nu mai reușesc să fiu atent, fiind preocupat cu redactarea rânduriler de față…  Naa, că maifac și grețeli de redactare… După care se trece la cântat, mișcat, dansat. Mi-a plăcut cum ați lucrat. Pauză, copii.

Discut cu Mădalina, directoarea. Fostă masterandă a facultății noastre. Cum mai merg treburile. Avem un nou proiect, școala veche va fi dărâmată și va fi construită una nouă. Asta a devenit nefuncțională și este greu de întreținut. Nu știm unde vom muta copiii, probabil va dura un an, doi, trei, Dumnezeu mai știe. Ce mai face mama, dar tata (dascali și ei, mama e deja pensionară). Fac bine, tata va veni și el  pe la prânz, are ore după amiază.

Spectacol. Fata babei și a moșneagului – varianta în versuri – în interpretarea copiilor. Gata, începem. Prichindeii dansează după o melodie a Sofiei. Atenție, stânga-dreapta, doi pași înainte-unul înapoi. Intră pe rând recitatorii. Baba: Măi moșnege, ce-ai pățit?/ Nu auzi ce am vorbit? /Eu nu pot s-o mai înghit /Că nu face mai nimic.  Moșneagul: Leneșă și mincinoasă,/ Tu să stai cu mine-n casă?!/ Repede să pleci acum/ Și să nu-mi mai stai în drum. Apoi, intră în scenă și ceilalți: Fata babei, fata moșneagului, Cățelușa, Părul, Fântâna, Cuptorul, Sfânta duminică, prezentatorii. Părul (un băiețel inteligent, interiorizat) începe să plângă la un moment dat că nu reușește să își mai spună replica, fiind răcit, răgușit.  Ufff, ufff, ufff…  Educatoarea recită în locul lui. Doamnă, vreai să vă zic ceva… Alex mi-a dat cu mâna… Ei, nu a vrut, a fost din neatenție… Oho,ho! Oho, ho! Gata, să iasă în față principalele personaje… Aplauze… Bravo, bravooo!… Din nou Sofia Vicoveanca… Asta-i hora mare. Unu, doi, trei, stop. Unu, doi, trei, stop. Încă o dată. Așa, foarte bine. Stop.

Cu Sorin, profesorul de matematică, în pauză. Ce faci, cum o mai duci. Mama ei de reformă, că nu se mai termină. Pe vremea studenției mergeam împreună în excursii, drumeții, escapade cu bicicletele pe la fete în satele vecine. Bairamuri, chestii, socoteli, discuții filosofice legate de viitor. Și iată-ne în acest viitor, pe care nu ne vine să credem că suntem deja în el…

Ca președinte de comisie, încerc să imi fac datoria, după tipicul cunoscut. După cele patru activități didactice, urmează prezentarea lucrării de grad I. Totul e ok. Comisia dă nota maximă. Pe bună dreptate.

La masa de după, cu Vlad. Vlad e fost director, fost primar (și, probabil, viitor primar…). E mai mare cu câțiva ani decât mine, dar ne-am jucat destul timp împreună pe toloacă pe vremuri demult apuse. Rememorări ale unor episoade comune. Proiecte de viitor.  Să facem o școală nouă. Să aducem gaz în sat. Etc. etc. Discutăm și ceva politică, că așa se cade între bărbați. Se desface o sticlă cu vin pentru cei care își permit (eu sunt șofer).  Hai, să trăim.

Și, uite așa, a mai trecut o inspecție. Una cu adevărat specială…

 

Notă. Inspecția a avut loc marți, 10 mai 2011.

 

3 comments

  1. Ma revad in scurta povestioara in aceeasi postura a fiului satului „ajuns”… intorcandu-se in scoala unde a deprins „tainele scrisului si a cetitului”. E bine ca o mai faceti din cand in cand si mai ales ca incercati sa-i mai ajutati pe acesti apostoli fara de care nu am fi putut deveni. O singura insatisfactie am; n-ati pomenit domnule profesor numele si prenumele dascalului al carui discipol ati fost. Am tresarit citind numele lui si cu piosenie ma voi apleca daca el este Aurel Scarlat. I-am avut profesori la Scoala din Andrieseni pe Aurel Scarlat la chimie si sotia lui Clara Vartic la limba romana.Devotati profesiei, foarte buni specialisti si pedagogi.
    Aveam sa ma intalnesc apoi in liceu si cu fratele sau, domnul Vasile Scarlat profesor de fizica la Scoala Medie nr.8 „D Cantemir” (actuala Scoala 23). Ma inclin in memoria lor.

  2. Domnule Profesor Sebastian,
    Numele profesorului despre care fac vorbire este Gheorghe Scarlat, fostul meu profesor de biologie din gimnaziu. Despre el am scris de mai multe ori, cel mai reprezentativ text fiind cuprins in lucrarea Educatia. Iubire, edificare, desavarsire, Ed. Polirom, Iasi, 2008, pp. 187-189. Constantin Cucos

  3. Stimate Domnule Profesor,
    M-am plimbat, cu mare bucurie, pe aleile pline de culoare si de armonie ale acestui blog. Am constatat ca nici trecerea anilor, nici bogatul dumneavoastra parcurs profesional, n-au alterat ,,portretul” pe care vi l-am descoperit, acum multi ani, de pe bancile facultatii. De fapt, cautam cateva articole pedagogice, dar bibliografia mi s-a oprit in timp… si in spatiu. Sunteti, va spuneam, asa cum v-am pastrat in amintire: un profesionist desavarsit, un pedagog original si surprinzator – intrebarea ,,ce (mai) este educatia?” genereaza, cu succes, raspunsuri de la elevii mei-, un OM sensibil, onest si modest. Toate acestea m-au facut sa va pastrez in lista personala de profesori preferati in facultate. Nu mi-am propus sa va urmez modelul, pentru ca am stiut ca nu detin suficiente resurse, intelectuale si sufletesti, pentru asta. Oameni de calibrul dumneavoastra am intalnit extrem de rar si de aceea va multumesc pentru ca ati trecut prin viata mea!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

[instagram-feed]