SCURT JURNAL GENEVEZ

(ZIUA I)

Prima țară europeană vizitată după 1990 (înainte nu se punea problema) a fost Elveția, unde, în 1991, am obținut un contract de cercetare la Geneva, de trei luni, la Bureau Internationale d’Education. Vă dați seama ce șoc cultural și civilizațional am avut. Dincolo de peripețiile privind procurarea vizei, am făcut cu trenul, din Iași până la destinație, două zile si vreo trei nopți. Am avut posibilitatea să vizitez de mai multe ori acest spațiu, beneficiind de mai multe burse la FPSE, Université du Genève. Revin acum pentru un stagiu de două săptămâni de documentare, dar nu numai. Actuala vizită are și o dimensiune rememorativă, afectivă, de retrăiri și semnificări, după circa 27 de ani. Bineînțeles, în alte condiții de transport, de mobilitate și comodități de care dispunem astăzi. Ziua întâi este dedicată transportului, instalării și unei scurte vizite de prospectare prin oraș.

2018-04-11 15.13.08

(ZIUA a II-a)

Dimineața ne ducem, normal, la facultatea de profil (Faculté de Psychologie et des Sciences de l’Education), prospectăm terenul și intrăm in bibliotecă (folosesc pluralul pentru că mă activezi pe mine cel de altădată cu cel de acum). Probabil că oricine poate intra și consulta pe loc ceea ce dorește, accesul fiind direct la cărți. Cum afară plouă, stau mai mult timp în acest loc decât îmi propusesem. Trec în revistă domeniile care mă interesează și constat cu plăcere că voi beneficia de noutăți. Răsfoiesc cuprinsuri și poposesc asupra unor texte interesante. Deocamdată le citesc, voi vedea cum voi tezauriza cuprinderea de informații – prin digitalizare, prin fotocopiere etc. Studenții, ca și altă dată, sunt mulți, dezinvolți, preocupați, responsabili și sunt înțesați atât în spațiile din bibliotecă, cât și în cele din afara ei. I-am ascultat pe unii în tramvaiul plin cu care am ajuns aici și mi s-a confirmat faptul că provin din arealuri diferite ale lumii. Cel puțin prin determinarea și comportamentul academic pe care le afișează, par a fi deosebit de serioși. Sub aspectul competențelor, al potențialităților și dotărilor intelectuale sunt la fel precum studenții noștri (știu ce spun).

După amiază, decurge întâlnirea cu profesorul Abdeljalil Akkari, de la Faculté de Psychologie et des Sciences de l’Education, Unité „Politique, économie, gestion et éducation internationale”, responsabil cu doctoratele de la secția Științe ale Educației, cu care punem la cale colaborări viitoare pe linie editorială. Ne cunoaștem mai demult, am participat împreună la două conferințe ARIC, la Paris și Alger. Amintiri despre oameni dragi, acum ieșiți la pensie, discuții asupra organizării școlilor doctorale și asupra formulelor de pregătire a profesorilor, la ei și la noi. Drăguț și serviabil ca de obicei (îmi pune la dispoziție un birou de studiu, îmi facilitează obținerea unei carte de intrare la bibliotecă). Ne vom întâlni și în zilele următoare. În drum spre locul de rezidență, mă preumblu prin cele locuri dragi, le recuperez și le branșez la memoria afectivă, și trag – nu se putea altfel – și câteva poze.

DSC03396

(ZIUA a III-a)

Universitatea din Geneva este un spațiu intercultural ca atare, datorită apartenențelor multiple ale studenților dar și ale corpului profesoral, caracterizate prin polimorfism cultural, etnic, lingvistic, religios etc. Aici s-a dezvoltat și un discurs interculturalist, pe aliniamente pedagogice, psihologice, sociologice, antropologice etc., realist și moderat, fără instrumentalizări de alt gen – ideologice sau politice. Relația identitate-alteritate este studiată serios, obiectiv, evidențiindu-se, în întâlnirea și rezonanța culturilor, atât atuurile cât și aspectele mai problematice. Cei care au pus bazele acestor preocupări de cercetare sunt acum la pensie (Micheline Rey, Pierre Dasen, Christiane Perregaux, traduși și în limba română, la Polirom), dar le-a urmat o nouă „garnitură” de specialiști care duce mai departe o tradiție academică emblematică. Problematica diversității culturale și a gestionării acesteia se regăsește în mai multe titulaturi de cursuri pentru studenții de la secțiile de specialitate, dar și pentru viitorii profesori pentru pre-primar și primar. Și la noi, se știe, există un curs de Educație interculturală în programul de pregătire inițială a viitorilor profesori.

La UNIGE nu numai că se discută despre interculturalitate, dar aceasta se și practică. Astăzi, de pildă, au fost amenajate, sub sigla AIESEC, de către studenți proveniți din anumite arealuri geografice (mai ales din Extremul Orient și America de sud), niște standuri de prezentare a unor „eșantioane” culturale ce îi particularizează: obiecte artizanale, costumații, mâncăruri specifice, dansuri, reprezentări teatrale etc. În câteva poze am surprins unele aspecte.

Biblioteca fiind plină și destul de agitată (dacă nu ajungi de dimineață riști să nu găsești niciun spațiu disponibil), prefer să împrumut cărțile la locul de rezidență și să consult/citesc/fotocopiez părțile care mă interesează. Constat că topica filosofiei educației a evoluat spre problematici destul de subtile. De pildă, trec în revistă acum o carte în care se analizează influența fenomenologiei lui Paul Ricoeur asupra discursului despre educație sau despre avatarurile construcției de sine prin luarea în seamă a alterității etc. Oricum, nu voi dezvolta aici idei metafizice cu rezonanțe paideice, ci eventual voi aduce în atenție anumite preocupări, punctări, mirări.

Și cum e bine să legăm cunoașterea intelectuală de bucuria spirituală, am îndrăznit, într-un răgaz datorat și unor disfuncțiuni ale transportului public, când circulația s-a blocat (da, se întâmplă și la Geneva!), să revizitez Catedrala Saint-Pierre. Biserica a fost construită în secolul al XII-lea, dar a suferit transformări semnificative în secolul al XVI-lea, o dată cu instituirea ei ca centru spiritual al creștinilor protestanți.


2018-04-11 09.57.10

 

(ZIUA a IV-a)

După stresul inițial, mai degrabă de ordin administrativ decât lingvistic, cultural, academic, intrăm într-un ritm normal, predictiv, repetitiv (mers la bibliotecă, identificare cărți sau texte de interes, împrumut acasă, citire atentă, digitalizare cu telefonul mobil, gestionare fișiere etc.). Și, desigur, scurte plimbări prin locuri știute sau neștiute.

Geneva a reprezentat și reprezintă un spațiu de generare și emulație a ideilor sau curentelor educative de mare valoare la scară mondială. Unul dintre numele de referință îl reprezintă JEAN-JACQUES ROUSSEAU (1712‑1778). Filosoful luminilor descoperă și valorizează la maximum virtuțile copilăriei, deschizând o nouă perspectivă în istoria pedagogiei și anticipând teze ale curentului „educației noi” din secolul XX. Adept al principiului educației „negative”, consideră că actul formativ nu trebuie să transmită virtutea sau adevărul, ci să păzească inima de viciu și spiritul de eroare. Educatorul devine un consilier și un asistent al copilului care trebuie lăsat să se dezvolte singur, potrivit apetențelor și înclinațiilor originare.

Alt reper important este ÉDOUARD CLAPARÈDE (1873‑1940), reprezentant al „educației noi”, creator al conceptului de „educație funcțională”. Ar fi vorba despre un gen de educație care își propune să dezvolte procesele mintale considerate nu în sine, ci din perspectiva rolului, a utilității lor în viața activă – prezentă sau viitoare. Educația funcțională are ca fundament trebuința copilului, interesul său de a se dedica unui scop. Învățământul trebuie să devină atractiv, iar educatorul va ține cont de pornirile naturale ale copilului. Exemplul tipic de activitate ce se derulează în conformitate cu satisfacerea intereselor lăuntrice este jocul. Pedagogul a pledat cu insistență pentru o „școală pe măsură”.

ADOLPHE FERRIERE (1879‑1960), alt nume important, este unul dintre fondatorii Institutului Jean-Jacques Rousseau din Geneva, al Ligii internaționale pentru școlile noi și al Biroului internațional al educației. Reprezentant al școlii active, Ferrière a exprimat un punct de vedere în favoarea autonomiei elevilor și a libertății acestora de a se forma. Respingând sistemul livresc de instruire, el reclamă o mai puternică legătură a copilului cu lumea prin cunoașterea directă a naturii, a realizărilor omului, a operelor culturale din muzee, expoziții etc. Ferrière a valorizat efortul individual al elevului de a cunoaște și de a se forma, fiind adeptul unui paralelism dintre viața individuală și evoluția socioculturală a speciei umane.

Un alt mare teoretician, care a marcat gândirea pedagogică, este JEAN PIAGET (1896-1980). Născut la Neuchâtel, Piaget a activat și a ocupat câteva posturi cheie la Geneva, dincolo de profesorat și cercetare. Epistemologia genetică reprezintă și astăzi un suport explicativ pentru felul cum se construiesc structurile cognitive la copil, prin parcurgerea mai multor faze de dezvoltare de la cele pre-operatorii la cele abstracte. Constructivismul genetic, fundamentat de el, a fost completat mai târziu, de discipolii săi, prin socio-constructivismul care a luat în calcul și influența structurilor socio-culturale în dezvoltarea gândirii umane.

După această „lecție” de istorie a pedagogiei de mai sus, vă ofer spre desfătare imaginile de mai jos.

DSC03766

(ZIUA a V-a)

Geneva este și orașul în care în care a activat Jean Calvin și unde s-a manifestat o puternică mișcare reformatoare în sânul bisericii creștine. Calvin a fost cel mai important reformator protestant francez și personalitatea cea mai marcantă a celei de-a doua generații a Reformei protestante. Interpretarea pe care a adus-o creștinismului, exemplificată cel mai bine în lucrarea „Instituțiile religiei creștine” (Institutio Christianae Religionis, 1536, însă elaborată în edițiile ulterioare), și modelele instituționale și sociale pe care le-a schițat pentru Geneva au influențat profund protestantismul din Europa și America de Nord. Odată cu reîntoarcerea lui Calvin la Geneva, în 1541, conducerea orașului a votat propunerile sale de reformă, marcând începutul unei perioade deosebite pentru istoria orașului și a protestantismului. În 1559, Calvin a deschis la Geneva o instituție de învățământ cu două ramuri: liceul, devenit mai târziu Colegiul „Calvin”, și academia – seminar teologic și școală de drept, devenită ulterior Universitatea din Geneva.

Calvinismul, ca și celelalte mișcări ale protestantismului, a avut un impact major asupra formării lumii moderne. Noua poziționare religioasă nu avea cum să nu influențeze și gândirea despre educație, reorientată înspre mai multe traiecte valorice: 1) afirmarea faptului că orice copil aparține lui Dumnezeu dar este încredințat familiei să îl formeze din punct de vedere spiritual și comportamental; 2) educația comportă un aspect integralist, vizând și partea ce ține de interioritate și se bazează pe o anumită libertate personală în a se raporta la lucruri, evenimente, baze spirituale, așa după cum și citirea sau înțelegerea Bibliei constituie o chestiune de responsabilitate personală; 3) recunoașterea cititului și scrisului ca îndeletniciri de bază la care trebuie să acceadă toate persoanele, alfabetizarea fiind o cale de racordare la valorile esențiale; 4) grija de a evidenția adevărul, de a-l apăra și de a-l transmite mai departe, acesta asigurând libertatea individului; 5) formarea, prin educație, a unei viziuni pozitive despre viața și muncă, instruirea omului ne-însemnând umplerea creierului, ci formarea pentru viață; 6) educația trebuie să creeze întotdeauna atitudini de responsabilitate și respect, încercând să formeze cetățeni autonomi, implicativi, demni.

Pozele de mai jos evocă imagini din Parc des Bastions, cu unul dintre corpurilor Universității din Geneva (unde se află Facultatea de Teologie Protestantă și Facultatea de Litere), dar și cu Zidul Reformatorilor unde în mijloc stau Jean Calvin, Guillaume Farel, Théodore de Bèze si John Knox. Ultimele trei poze reprezintă aspecte din Place du Bourg-de-Four, una dintre cele mai vechi piețe din Geneva, amenajată peste un fost forum roman, găzduind cea mai mare piață din oraș încă din secolul al IX-lea.

DSC03777

(ZIUA a VI-a)

După episodul bibliotecă, consumat dimineața, spre prânz, fiind sâmbătă, mi-am propus să pătrund în Franța pentru a revedea un orășel tipic ținutului Savoi, mai precis, Annecy. Orașul mai este denumit și „Veneția Alpilor francezi”, datorită canalelor, străzilor înguste și proximității cu lacul cu același nume. La tot pasul întâlnești biserici stilate și primitoare, clădiri renascentiste zugrăvite în culori pastelate, purtând uneori patina timpului, cu restaurante și buticuri la parter. Iar turiști, câtă frunză și iarbă, veniți de prin cele depărtări. Annecy, prin influența calvinistă venită dinspre Geneva, a devenit, și el, un puternic centru al reformei protestante. Acest loc are și rezonanțe paideice, chiar erotice. Lacul și orașul Annecy sunt asociate cu Jean-Jacques Rousseau care, după plecarea sa din Geneva, a cunoscut-o aici pe Madame de Warens. Și a început o mare poveste de iubire… Iar dacă am amintit de Rousseau, închei cu o mirare: cum de o persoană ca el, care nu a fost în stare să-și crească și să-și educe proprii copii, abandonându-i stabilimentelor vremii, a fost în stare să edifice un așa sistem de gândire pedagogică, ce a marcat secolele de educație de după – și mai seduce și acum?

DSC03877

 

(ZIUA a VII-a)

Fiind duminică, am mers la una dintre bisericile noastre, „Învierea Domnului”, din Geneva-Chambésy, din cadrul Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale, păstorită de IPS Iosif. Biserica Ortodoxă Română mai are o parohie în zonă, ce funcționează la Geneva și Lausanne, unde paroh este părintele Adrian Diaconu, cu care m-am întâlnit de mai multe ori, cu alte prilejuri, astăzi slujind la Lausanne. Există încă o biserică românească, construită din lemn, care a ajuns, prin nu știu ce manevre, sub jurisdicție grecească (e o întreaga „poveste”, nu intru în amănunte). Din păcate, și pe tărâm bisericesc românii nu se dezmint în ce privește …dezbinarea.

Biserica de care vorbesc e, de fapt, o capelă, amenajată într-o clădire ce are o cu totul o altă arhitectură decât una bisericească. Au fost prezenți români de toate vârstele și categoriile, foarte mulți copii. O atmosferă caldă, primitoare, convivială, evlavioasă. Părintele Vergil Vâlcu slujește cu folos și se îngrijește și de alte nevoințe ale celor din România – stabiliți aici sau fiind doar trecători (cum sunt eu).

Sărbătoarea de azi mai este denumită, în calendarul creștin-ortodox, și „Duminica Tomei”. A apostolului necredincios, care vrea probe, evidențe, demonstrații, întru Învierea lui Iisus Hristos. Esența o regăsim în următoarele versete: „Pentru ca M-ai văzut, Tomo, ai crezut? Fericiți cei ce n-au văzut si au crezut!” (Ioan 20, 28-29). E aici o întreagă hermeneutică a credinței și a temeiurilor ei, care pune în chestiune criteriile probității adevărului. Un episod neo-testamentar ce îngăduie multe semnificări și interpretări, inclusiv din perspectivă pedagogică (în care se încearcă, în timpurile din urmă, ca adevărul pedagogic să se întemeieze doar pe evidențe, cercetări empirice, măsurători, matematizări exacte).

Nu am cum să uit faptul că, la prima venire la Geneva, în 1991, am luat parte la o slujbă deosebită, de „Sf. Mihail și Gavriil”, într-o biserică/paroisse, special amenajată, unde a fost prezentă și familia regală în frunte cu MS Regele Mihai. După ce îi auzisem vocea la „Europa Liberă, după ce îi văzusem portretul pe monezile din cutiile din pod ale bunicului, l-am privit și admirat de la câțiva metri. Oricum, era o perioadă complicată, mi se pare că i se interzisese prima încercare de intrare în țară (sau a doua? – nu mai țin minte). După Liturghie, au urmat mai multe luări de cuvânt, la sfârșit Regele Mihai, în câteva fraze, cu sobrietatea și demnitatea ce l-a caracterizat, a mulțumit tuturor pentru această ceremonie. Am fost la câțiva pași de Majestatea Sa. Pe atunci nu aveam cum să fac poze. Nu am probe, dar vă rog să mă credeți pe cuvânt…

20180415_110203

(ZIUA a VIII-a)

Că să faci o bună educație, e nevoie de un proiect, de o viziune, dar, în același timp, și de o susținere a acțiunii, de resurse, de bani (mai sunt și alte condiții conexe, nu le invocăm acum). Degeaba ai bani, dacă nu știi ce să faci cu ei, cum, la fel, în zadar ai un proiect vizionar dacă nu e susținut de niște baze materiale care să-l concretizeze. De primul aspect încerc să mă edific de mai mult timp, inclusiv prin documentarea actuală, de încercare de reflectare asupra unei filosofii educaționale, a structurării unei perspective acționale coerente, congruente, anticipative, valorice. Al doilea aspect, la fel de important, ține de politicile educaționale, de economia educației, de construcția și gestionarea unui sistem – aspect asupra căruia îmi declin competența.

Ca să ne referim la România, noi nu avem nici viziune, nici nu alocăm resurse suficiente educației. Legat de al doilea aspect, e suficient să ne gândim la cât din buget se repartizează educației și ce se întâmplă cu acești bani. Cât privește primul aspect, e zăpăceală totală. Ce fel de învățământ dorim să construim în România, care este direcția, care este orientarea axiologică? Există o strategie pe termen lung și care sunt vectorii ei de orientare? Cine se ocupă de așa ceva? Ooo, știm, există comisii specializate pe ici pe colo, care pun țara la cale – a educației, adică – dar cu ce se lasă aceste instituiri și ce forță decizională au? Aud? Nu există un proiect de educație (era să zic de țară), legislația este peticită, impredictibilă, pe alocuri chiar incoerentă sau contradictorie. Aflu că tocmai s-au făcut repartizări ale locurilor de admitere la universități, de către actualul ministru, vremelnicul de pomenire Popa (care ar fi fost bun de președinte de colhoz, de CAP sau SMT, dacă ar mai fi existat, și nu de ministru al educației), după criterii de te doare mintea, universitățile mari fiind vitregite în profitul altora mici. Un alt domn, care-i ține locul ca rector, nu se știe cât, face „demonstrația” că o universitate precum cea din București stă mai prost pe ratingul încropit după nu știu ce criterii față de universitatea pe care o reprezintă. Pe o astfel de logică ne punem întrebarea pe când universitatea sau politehnica din Iași, de pildă, vor deveni „filiale” ale Universității din Suceava? Nu am nimic cu universitățile regionale, au menirea lor, activează acolo colegi remarcabili (majoritatea fiind absolvenți ai universităților din consorțiu) și nu am vrea ca această dihonie provocată artificial, de neinspirați politruci, să aibă consecințe.

Constat în ultima vreme o aversiune politică față mediul academic, chiar o ură, și o încercare de marginalizare a prestației și utilității sale sociale. Dau un exemplu: precedentul ministru, Pop, a instituit un program național de formare continuă a profesorilor (o cohortă de circa 55.000 de cadre didactice), în care universitățile (și „mari”, și „mici”!) nu au niciun cuvânt de zis. Se antamează un dispozitiv de formare a profesorilor între ei, prin bine-cunoscutele CCD-uri și ISJ-euri. Cu tot respectul pentru decidenții de la nivel intermediar (inspectorate, școli), mă declar profund mâhnit și dezamăgit față de neglijarea și periferizarea implicării universităților, a experților din departamentele de profil, în acest program de perfecționare. Cum se știe, prin linii de pregătire specifice, universitățile asigură, conform normativelor și procedurilor legal agreate, formarea inițială a viitorilor profesori. Ar fi fost normal să fim antrenați și în acest proiect de formare continuă. Cele patru departamente de profil din universitățile din consorțiu au adresat ministrului pomenit mai sus, pe când mai era în funcție, o întâmpinare la care nu am primit niciun răspuns (dacă va fi necesar, voi face public această adresă, semnată de directorii departamentelor de formare a profesorilor). Încă mai sperăm că benefica și tradiționala colaborare dintre pre-universitar și universitar va reveni pe făgașul normal. Indiferent de decizie, vom evalua, monitoriza și publicita, prin forme, metode și instrumente specifice, impactul și calitatea acestui program de formare din care, din nefericire, am fost excluși.

Și uite așa, mai că m-am contaminat și eu de spiritul protestant/protestatar, ce plutește prin aerul Genevei.

Dar decât să ne-întristăm, mai bine niște poze să arătăm!…

DSC03668

(ZIUA a IX-a)

Invitație la dejunul de la prânz de către un coleg de la facultatea de profil. Deschis, volubil, expansiv, chiar cunoscător a ceea ce se întâmplă pe la noi (a fost de câteva ori în România, la Universitatea București). Treceri în revistă ale persoanelor cunoscute de amândoi, dar ieșite la pensie. Mă bucur să aflu că toți sunt sănătoși, circulă prin lumea întreagă, se bucură de bătrânețe. Cinăm la un restaurant portughez din preajma universității.

Amabilitate peste tot, de dă pe dinafară…  Revenim.

Și vorbim. Despre cum se formează profesorii la ei și la noi (de pildă, doar la Geneva profesorii se formează în cadrul facultății de profil, timp de patru ani, în celelalte cantoane existând alte formule de pregătire prin instituții de trei ani). Despre mecanismele și criteriile de accedere la noi trepte în învățământul universitar. Despre procedurile de concurs pe posturi academice, compozițiile și atribuțiile comisiilor la diferite niveluri. Despre felul cum se asigură calitatea educației universitare și evaluarea prestației profesorului universitar, inclusiv de către studenți. Despre presiunile mondializării asupra unor parcursuri sau specificități naționale, regionale, locale, inclusiv la nivel academic. Despre testele Pisa, inclusiv despre eventualele sale efecte perverse (testul de acest fel, îmi spune profesorul, e un fel de „termometru”, e un simplu instrument de evidențiere a unei stări, dar nu are rol ameliorativ, nu rezolvă problema, ci o poate chiar complica, dacă nu se adoptă o viziune acțională integrativă…). Despre felul cum este gestionată diversitatea etnică, lingvistică, culturală în școala românească. Despre perspectiva unirii cu Moldova de peste Prut. Despre deschiderea unor proiecte de colaborare cu facultatea noastră, pe care nu le detaliez aici. Etc. etc.

DSC04018

(ZIUA a X-a)

Astăzi, după obișnuita documentare și împrumut de noi cărți, spre prânz am luat calea (pe ape, cu vaporul) spre Yvoire, un vechi sat pescăresc de pe partea cealaltă a Lacului Leman, devenit acum unul dintre cele mai frumoase orășele din Franța. Drumul în sine este plăcut (durează cam o oră și 40 min), cu câteva opriri, inclusiv la Versoix, fosta reședință a regelui Mihai I. Voi posta acum doar câteva imagini cu deplasarea, urmând ca cele cu splendidul sat franțuzesc să le slobozesc, în cel spațiu virtual, mâine.

În drum spre „casă”, apuc să mai fac câteva poze. Cu Geneva, cea de toate zilele…

20180417_135219

(ZIUA a XI-a)

Perspectivele actuale privind filosofia educației sunt diverse, autorii vizând problematici diferite, mergând fie pe o linie genetic-evolutivă, fie tematică, fie una combinată, problematizantă, deschisă spre topici multiple.

Guy Avanzini, pedagog și filosof deopotrivă, profesor la universitatea din Lyon, pe care l-am re-descoperit în aceste zile, este de părere că filosofia educației comportă mai multe funcții: a) una epistemologică, de evaluare a validității cunoașterii noastre despre faptele educaționale, având în vedere că pedagogia nu este considerată ca făcând parte dintre științele „tari”, fiind una „moale”, intuitivă, b) o funcție reflexivă, de identificare permanentă a unui orizont axiologic de atins (prin finalități, prescrieri curriculare), c) o funcție anticipativă, de construire a unor parcursuri în acord cu vectori de evoluție în plan personal, comunitar, social și d) o funcție antropologică, în sensul sesizării și polarizării actului formativ în/spre orizontul devenirii și perfectibilității umane, al revelării dimensiunii pozitive din om.

Asta înseamnă faptul că, în mare, actul educativ se definește prin următoarele trăsături: dorința sau intenționalitatea acestuia (prin asumarea unui proiect), supoziția educabilității, a putinței transformării și evoluției ființei în timp, inventivitate sau performativitate didactică, prin activarea unui dispozitiv metodic adecvat, posibilitatea evaluării și perfectării acestui parcurs formativ și producerea unor efecte la educabil prin interiorizare, activism și responsabilizare în raport cu statutul prezent și de perspectivă. Educația autentică presupune, cum sugerează Hubert Hannoun, provocarea la educat a unei dorințe de urcuș, a instituirii unui permanent pariu cu valorile de încorporat, a transformării unor competențe pasagere (atât de mult clamate astăzi) în atitudini durabile și comportamente reiterabile.

Dar nu vrea să vă plictisesc cu reflecții de acest gen, acum când mai am doar patru zile până la finalul sejurului de aici, și când încerc să „accelerez” strângerea de materiale bibliografice. Cum v-am promis, vă voi delecta cu câteva poze realizate ieri, la Yvoire. Orășelul francez numără cam 800 de locuitori și a reușit să-și păstreze caracterul medieval, autentic, rustic, chiar dacă modernitatea poate fi detectată la nivelul unor accesorii specifice promovării unui turism de mare rafinament. Primăvara, mai ales, este deosebit de plăcut de venit aici, când verdeața și florile, îngrijite de localnici, creează o atmosferă tonică, de seninătate, normalitate, pace.

DSC04331

(ZIUA a XII-a)

Biblioteca de la Uni Mail, situată în una dintre cele mai noi clădiri ale Universității din Geneva, cuprinde lucrări de referință, cărți, documente etc., pentru mai multe domenii și se întinde pe un areal situat la primele două etaje. Pentru fiecare domeniu (Droit, Psychologie et Sciences de l’éducation, Economie et Management, Sciences socialles, Relations internationales, Etudes européennes, Science politique, Traduction et interprétation) există sub-domenii, topici de studiu, problematici ușor de identificat, atât în mod direct, prin consultarea fizică a documentelor, dar și prin intermediul paginii web aferente. Imaginile surprinse în acest documentar : https://www.youtube.com/watch?v=1fJPsswfgao ca și cele realizate de mine arată cam cum se lucrează în această bibliotecă. E o plăcere să te documentezi într-un astfel de spațiu, să re-editezi, cu nostalgie, condiția de student – în alte condiții decât cele de care ai avut parte în timpul/lumea ta…

După amiază am vizitat un sat/burg tradițional, din partea elvețiană a Lacului Leman, nu departe de Geneva (de altfel, se ajunge pe linia E a transportului public genevez), Hermance-Village. Situat la capătul estic al cantonului Geneva, între Lacul Geneva și granița care separă Elveția de Franța, orașul este alcătuit dintr-o parte joasă, construită în conformitate cu un plan de străzi înguste ce duc către Lacul Geneva, și o parte înaltă, dominată de turnul Hermance. O atmosferă tonică, de pace și tihnă, de dinaintea sfârșitului de săptămână.

DSC04541

(ZIUA a XIII-a)

Există o ipostază a reflecției despre educație, etno-pedagogia, aproape inexistentă la noi, care încearcă să evidențieze structuri paideice care au însoțit ori au marcat comunități ancestrale, populare, etnice. Ea ține, în plan practic, de acele instituții, norme, proceduri legate de ratificarea comportamentelor oamenilor, de prescrierea unor traiecte educaționale care conduc la solidarizarea corpului social și la reproducerea valorilor emblematice. Și în structurile comunitare de la noi au ființat astfel de instituiri („hora satului”, „sfatul bătrânilor”, „gura satului”, „cei șapte ani de-acasă” etc.), adică un corpus pedagogic al simțului comun, care a avut o anumită funcționalitate și performativitate cândva. Desigur, aceste structuri nu mai sunt de actualitate astăzi (e de reflectat!), dar studierea lor ne-ar putea lumina mai bine în legătură cu specificul enculturării difuze, spontane, ne-ar putea ajuta la identificarea unor practici echivalente, la punerea la treabă a unor formule de congregare a unui etos paideic ingenuu, de altă factură și complementar celui promovat prin instituțiile formale (școala). Să nu uităm că, la scara evoluției umanității, școala este o achiziție recentă și că milenii de transmitere a experienței culturale s-au bazat pe astfel de dispozitive paideice.

Aceste interogații m-au însoțit astăzi, când în bibliotecă am identificat câteva lucrări pe acest subiect iar după amiază am vizitat Musée d’ethnographie de Genève, recomandat de doi colegi care sunt legați de acest oraș (unul lucrând chiar la acest muzeu, într-o anumită perioadă) și cărora le mulțumesc pentru îndemnul de a veni aici. Muzeul cuprinde peste 1000 de obiecte dar și o substanțială informație digitală și ocazionează vizitatorului, indiferent de unde vine și din ce cultură face parte, un puternic sentiment de apartenență la un etos, la un teritoriu, la o identitate. De asemenea, printr-un „joc” cultural inteligent, poți să „tragi cu ochiul” și la alte topos-uri spirituale, să parcurgi spații inaccesibile și timpuri imemoriale, să de bucuri de multitudinea de expresii valorice ce vorbesc de nevoia de spiritual și de transcendere prin cultură a omenirii.

20180421_113416

(ZIUA a XIV-a)

E ultima zi petrecută la Geneva, din acest stagiu, urmând ca mâine să mă întorc acasă. O deplasare pe la biblioteca facultății, pentru a returna ultimele cărți împrumutate. Să fi stat încă pe atâta, și tot aș mai fi avut ceva de scormonit. O preumblare pe ici pe colo, după aceea. Pur și simplu, mergând cum mă poartă pașii, dar orientat întrucâtva spre centrul orașului. Fără prea mare chef de a mai face poze. Ceea ce văd este doar pentru mine. Unele zone sunt pustii, alte părți devin mai aglomerate, pline de turiști – mai ales, pe malul lacului, prin parcuri, pe esplanada înspre gara Cornavin. Ceva cumpărături de mici cadouri cu valoare mai mult simbolică, rememorativă, evocativă…

Cu ce m-am ales din această vizită, să zicem din perspectivă academică? Dacă altădată mă îngreunam cu zeci de kilograme de pagini fotocopiate în valiză (recurgând, câteodată, la trimiterea unor colete prin poștă), de data asta mă întorc cu informații stocate pe un memory stick de 2-3 grame – asta ca să port ceva material, cu toate că informația putea fi disponibilizată și în spațiul eterat, virtual, necântărind …nimic. De altfel, bagajul meu, în această deplasare, a fost „minimalist”, neavând nevoie de spațiu la cală. Chiar și așa, au fost unele chestii de îmbrăcăminte în exces, pe care le-am transportat degeaba. Se vede treaba că mai am de învățat.

Cum am spus în altă zi, scopul acestei vizite a fost unul de informare, de învățare. Nu mă sfiesc să recunosc că și acum, la 60 de ani, am multe de învățat, de sporit, de perfectat. In plus, această deplasare a fost și un cadou, dăruit de ai mei, pentru etatea la care am ajuns… Le mulțumesc!

Roadele acestei experiențe – mă refer la partea academică – se vor concretiza, nădăjduim, în vremea ce va să vină…

20180422_124531

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

[instagram-feed]