AMINTIRI

Să vă spun ceva. Se făcea că ai mei aveau mulți pruni în grădină. Înspre sfârșitul verii, crengile erau doldora de prune albăstrui, atârnând la pământ încât puteam să ating fructele, o palmă de om cât eram, lăsând urme pe cele dinspre vârfurile ramurilor. Așa de multe prune au fost în anul acela încât toți din familie au cules o mulțime de coșărci și au umplut cu ele căruța bunicului. Hai cu ele la piață, în Iași. Asta a fost prima mea plecare către oraș pe care mi-o amintesc. Să fi avut patru-cinci ani. Nu știam ce-i acela un oraș, mi-l imaginam în fel și chip în noaptea petrecută în căruță pe drumul către acel mare necunoscut. N-am reușit să pun pleoapă peste pleoapă: eram atent la toate umbrele de pe marginea drumului, la tropăitul cailor, la vibrațiile nopții. Am reperat orașul înspre dimineață, mai întâi sub forma unui smoc de lumini, apoi prin vârful clădirilor, zgomotele fabricilor din zona industrială, mirosul fumului intens, scârțâitul roților de tramvai. L-am găsit apoi în toată desfășurarea lui prin mulțimea de oameni, îngrămădeala străzilor și tumultul pieții. În piață m-am plictisit, m-am luat cu una-alta și la un moment dat m-am pierdut. Amețit de noutatea stimulilor și de nesomnul nopții, m-am îndepărtat prea mult de taraba cu prune și m-am trezit singur în mulțime. Reacția copilului nu s-a lăsat așteptată: m-am înfricoșat, am plâns, am țipat că vreau la mama. Mama m-a găsit într-un târziu, speriată și ea, ajutată fiind și de-o tanti necunoscută. Până azi mi-a rămas ceva din sentimentul pe care l-am trăit atunci, că orașul este un loc cu repere vagi, în care trebuie să ai grijă să nu te pierzi și în care doar o mamă te poate recupera. Și acum iau seamă la acest lucru.

Când eram mic, singur și cuprins de plictiseală, mă jucam cu păpuși și figurine. Porneam de la acestea și ajungeam la lucruri mai serioase, mai de amploare. Păpuși și figurine nu aveam, mi le construiam singur: din cârpe, bețe, fructe și ce mai găseam la îndemână prin curte sau magazie. Făceam și un fel de teatru – cu scenă, cortină și lumină de la o lumânare (văzusem așa ceva în primele mele zile de grădiniță). Inventam personaje și scenarii, încercând să domin lumea zămislită de mine. Vorbeam de unul singur, țipam la câte un personaj care nu mă asculta, imploram câte o creatură să facă pe placul meu. Teatrul nu îl lăsam singur, îl completam cu alte clădiri, cu diverși copaci și alte chestii care le credeam importante (de pildă, cu o fântână cu cumpănă precum cea de la capătul drumului, cu vacile, caii și căruța bunicului, cu un scrânciob din ala mare pe care îl văzusem la primul meu bâlci din marginea satului). Toate astea îmi ieșeau cel mai bine după ploaie, când lutul se înmuia și îl modelam după cum voiam eu. În acest fel, se contura o uliță, o mahala, un sat întreg. Hoinăream așa, pe coclaurile închipuite, câte o jumătate de zi, spuneam vrute și nevrute, făceam în toate felurile. La un moment dat, mă plictiseam. Le lăsam baltă dar, de multe ori, eram forțat de ai meu să readuc lucrurile în ordinea lor: să desfac păpușile și să arunc ceea ce era de aruncat, să astup gropile, să împrăștii lutul strâns laolaltă, să pun sculele la locul lor în magazie. Ca și cum nimic nu ar fi fost. Însă, a doua zi o luam de la început cu alte creaturi, scenarii, scorneli, închipuiri.

Parcă nu-mi vine să cred, și eu am mers la grădiniță. Grădinița de pe vremea mea era, de fapt, o căsoaie a cuiva (am aflat, mult timp după aceea, că fusese a unui sătean plecat pe nu știu unde și care a fost recuperată mai târziu, după 89, când a revenit prin partea locului). Din punct de vedere topologic, grădinița era o prelungire a sălașului părinților mei: o casă cu două camere mari, o sală de intrare care făcea trecerea între ele și o magazie în spate. Plus grădină și pomi de toate felurile, cât cuprinde. Dintr-un punct de vedere mult mai important (pe care și acum continui să îl deslușesc), grădinița era un loc de cunoaștere a lumii, de intrare într-un alt regim, de chin și acomodare la reguli și la ceilalți. Acolo mă întâlneam cu o lume necunoscută, cu copii de pe alte ulițe, de prin alte colțuri ale satului. Dimineața erau un fel de lecții în care o doamnă (uneori câte două) ne spuneau niște chestii interesante despre cer, pământ, animăluțe, floricele, cerculețe, numere și alte lucruri importante. Uneori ne spuneau și povești. Noi eram nevoiți să facem liniște și să fim atenți. Țin minte că o dată au venit la noi niște oameni importanți (cred că secretarul de partid sau așa ceva), s-au întreținut cu doamnele și ne-au vorbit frumos despre ce norocoși suntem și ce trebuie să facem în viitor. Stăteam pe niște scăunele din lemn înșirate sub formă de semicerc în fața doamnei. Uneori aveam voie să ne jucăm cu niște chestii din plastic colorate, mașinuțe și păpuși din pluș, ori trebuiam să facem desene cu creioane care mai mereu nu scriau. Iar pe unii copii obraznici doamnele îi trăgea de urechi (bine le făcea!…). Cel mai mult îmi plăcea când ne adunam să luăm prânzul, la masa improvizată din scânduri, în spatele grădiniței (rețin că îmi plăceau cel mai mult tocmăgeii cu lapte făcuți de mătușa Mărioara, prietena bunicii). Mare bucurie aveam să mă cațăr în dudul ale cărui fructe nu mai ajungeau să se coacă niciodată, din cauza noastră, sau în meri, zarzări, pruni și alți copaci al căror rod avea aceeași soartă. Cel mai puțin așteptam programul de somn, când trebuia să ne culcăm, după ce luam masa, pe niște paturi ce apăreau prin nu știu ce minune. Ce zvârcoliri, ce tumult, ce zumzet, ce chin! Nu cred că am reușit să dorm vreodată liniștit în acea odaie a torturii.

Adaos doct, răutăcios. Rememorarea trecutului se face din perspectiva și în favoarea unui prezent. Ne întoarcem în trecut pentru a imprima un nou sens clipei de față. Selectăm cu grijă din biografia noastră – sau a altora – ceea ce convine stării prezente. Nicio întoarcere în trecut nu este inocentă. Amintirea nu înseamnă o simplă refacere factologică, o reactivare întocmai a ceea ce a fost. Ea devine o ”poveste pe care ne-o spunem nouă înșine despre trecut” (Gordon Livingston), o ocazie de asumare a prezentului prin punerea față în față a ceea ce noi suntem acum cu ceea ce am fost cândva. Eventual, în perspectiva unei evoluții pe care ne-o imaginăm. Amintirea este o pietricică pusă în soclul propriei statui, un element mai puțin explicit al edificării unei mitologii personale.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

[instagram-feed]