Ce facem cu zăpezile – și chiar cu timpurile, tulburările, zbaterile – ce ni s-au dat?…

Chiar dacă ne situăm, astronomic, înspre primăvară, natura se rostuiește într-un alt mod decât calendarele încetățenite sau așteptările noastre. Ca mai întotdeauna, astfel de întâmplări cosmice, cât se poate de normale, se lasă cu o isterie națională ațâțată, se-nțelege, de tele-viziuni, de pre-viziuni, te unii sau alții, de mine, de tine…

Altădată nu era deloc așa. Zăpadă era destulă, uneori cât casa, de mergeam spre școală, după vreo zi-două de stat acasă, pe cărări făcute deasupra gardurilor, dat fiind că ulițele nu se mai ghiceau. De regulă, astfel de fenomene erau așteptate și îndurate cu calm, cu răbdare, cu savoare. Făceau parte dintr-o scenografie firească, din care vedeam doar partea ei frumoasă. Oamenii și ritmicitatea acțiunilor lor se restrângeau, intrau într-o binevenită acalmie, organismul comunitar se replia în concordanță cu noi limitări. Nu era nici durere, nici întristare, nici lacrimă, nici răzvrătire, nici chin. În primul rând, pentru că lucrurile erau astfel orânduite, dat fiind că în orice gospodărie erau de toate, de la făina cea din magazie, laptele vacii din staul, ceva cărnuri atârnate prin pod, niscai legume murate, uscate, conservate și, desigur, butoiul cel cu vin din beci. Ca să ai acces la ele, trebuia o minimă intervenție, de a le lega prin câteva cărări sau „tuneluri” făcute relativ simplu prin zăpada bătucită de propria-i greutate. În al doilea rând, pentru că se crea un alt orizont praxiologic și lucrativ, când nu mai erau urgențe (mersul la serviciu), când se puteau asuma amânările, când refluxul acțiunilor pe scena socială nu era sancționat. Cel puțin în comunitatea tradițională, lucrările gospodărești se sincronizau cu fenomenele naturale, meteorologice (nu săpai grădina pe timp de ger sau vifor). Pe urmă, trebuie să remarcăm că activitățile nu încetau, ci luau un alt curs, o altă direcție, un alt contur: în casă se găsea întotdeauna ceva de făcut: de țesut, de cusut (în casa bunicilor, de pildă), de reparat ceva, de împletit, de croșetat, de încercat noi formule culinare (turte cu magiun pe plită, mălai cu bostan în rolă etc.) sau, pur și simplu, hălăduirea și întinsul la vorbă, la o cană de vin fiert, cu vreun neam, fin, cumătru, megieș etc.

Lampa cu petrol împrăștie limbi de lumină aiurită pe pereți. În casa bunicilor era mai întuneric decât la noi, unde aveam, chipurile, curent electric. În semi-întunericul de-aici lucrurile nu se văd prea clar, trebuie să le prefigurezi mai mult cu ochiul minții și al sufletului. În ambientul acesta e mai mult nevăzut decât văzut, mai multă intuiție decât exactitate, mai multă dorință decât certitudine, mai multă imaginație decât concretitudine. Am rămas impresionat de puținătatea și simplitatea mâncării lor, în acest interval de timp al răcelii, al zăpezii: curechi murat, sfeclă roșie, moare cu hrean, turte pe plită sau în tigaie cu untdelemn, bostan fiert sau copt în rolă sau cărbuni, grâu fiert, prune sau fructe uscate, câteodată măsline (pe vremea aceea erau o raritate), cartofi scrijeliți și întorși pe plita de tuci, fasole bătută sau scăzută, pește – când și când.

Anotimpul zăpezii era timpul răgazului, al replierii spre sine, al regăsirii în alții, al depănării amintirilor. Leg astfel de împrejurări de poveștile din odaia bunicilor unde la lumina lămpii se strângeau câțiva foști camarazi, supraviețuitori ai războiului, care rememorau chinurile îndurate la Cotul Donului, în timpul încercuirii, sau alte locuri de prin Basarabia, când au murit, în brațele lor, zeci de vecini, de cunoscuți, de rude; îmi stăruie în memorie acele strategii groaznice de supraviețuire prin hrănirea cu coji de cartofi de la gunoi sau nu știu ce crengi de arbori; de asemenea, gloanțele sau schijele care i-au nimerit și i-au schilodit pe viață, scoțându-i din război pentru câtva timp (am aflat atunci, cu înfiorare, că o parte din laba piciorului bunicului rămăsese pe câmpurile de bătălie de prin Basarabia). La lumina lămpii, în zgomotul focului cel strașnic, în miros de cartofi sau turte cu magiun, pitit într-un ungher mai întunecos al odăii, interiorizam astfel de întâmplări, le prelungeam cu noi acțiuni în imaginația mea și le reluam inconștient în visurile agitate ale nopții mele de copil.

Fulgi mari acoperă fereastra, omătul se depune din ce în ce mai mult, hai afară după ce mănânc. Te iei cu Fănică, și cu Petrică, și cu Ionel, și cu alții de vârsta ta. Cu săniile din metal, cu schiurile închipuite din niște doage de poloboc, cu bocancii uzi leoarcă, urci și cobori, Dumnezeu știe de câte ori, dealul de lângă sat. Te rostogolești, înoți prin omăt, te zbengui, te bucuri și uiți cum trece vremea, cum vine seara.

Seara e tăcere în sat. Seara unei duminici, de pildă, e apăsător de liniște în sat. Doar câte un cățel mai schelălăie prin cele depărtări. Ieși afară și vezi că ninsoarea a stat. Vezi doar stelele pe cerul înghețat. Întrebător privești la ele și ele la tine. Încerci să deprinzi misterul prezenței lor. O ființă limitată ce caută înțelesuri – în fața unei infinități. Ce, cum, când, de ce? Te sperie gândul și revii îndată în casă. Și a fost o întrebare – și apoi au mai venit și altele.

Ce se întâmplă acum? Nu mai ținem cont de constrângerile și ritmurile naturii, ne luăm la „trântă” cu ea, o ținem langa că suntem puternici, seduși de cerințele programabilității, directivității și eficienței. Nimic nu mai poate fi amânat, trebuie să ne înscriem în grafic, suntem excluși – nu-i așa – dacă țintele nu sunt atinse, indiferent de context, de evoluții , de evenimente imprevizibile.

Nu milităm pentru valori revolute, mărginiți fiind de amintiri subiective sau romantisme copilărești. Trăim într-un imperiu al constrângerilor de tot felul. Credem însă că în „lupta” cu natura trebuie s-o lăsăm mai moale. E nevoie de replieri acționale, de formule flexibile, de algoritmi alternativi de făptuire când circumstanțele le impun. În fond, în această încăpățânare de a „da cu natura de pământ” ne luptăm cu noi înșine, cu o dimensiune bazală a existenței noastre, ce nu trebuie obnubilată de determinări abstracte, impersonale, „faraonice”. Este trist că în mersul acesta progresist nu am ajuns la un rafinament în ceea ce privește stabilirea unor raporturi mai înțelepte cu natura dinafara și din interiorul nostru.

Unde ne sunt zăpezile de altă dată?…  Sau, mai bine zis: ce facem noi cu zăpezile – și chiar cu timpurile, tulburările, zbaterile – ce ni s-au dat?…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

[instagram-feed]