Secvențe estivale

Plecare din Iași, calmă, firească, la miezul zilei, spre sudul Franței. După câteva secunde de la decolarea avionului, zăresc, prin geamul din stânga, casa și curtea situate spre vârf de colină. Senzație amețitoare, în leagăn de avion și virare spre dreapta, ușor vibrantă (bârrr!…). De jos, când mă uit la avioanele de pe cer, e altă treabă. Să tot privești în sus, cu mâinile în șolduri. Nu și invers. De sus în jos trăirile nu sunt la fel, chiar dacă în această relație intră repere identice. Direcția de vizare a lucrurilor schimbă neașteptat perspectiva. Ca și în relațiile dintre oameni, când privirea de la unul la altul nu e identică cu privirea inversă, de la altul la unul. Seara ajungem la Nisa, după o escală la București. Întâmplare nostimă: autocarul, ce ne aștepta la aeroportul din Nisa pentru a asigura transferul către hotelul din oraș, nu pornește. Șoferul, un bătrânel de la o companie franceză de turism, se miră și el, după mai multe tentative de punere în mișcare a motorului neascultător. Nu ne vine a crede, așa ceva numai la noi se putea întâmpla. Luăm seamă că despărțirea de România nu se face chiar ușor. În fine, după jumătate de oră vine o altă mașină, transbordăm bagajele și se rezolvă situația. Traversăm orașul noaptea, cu mai multe opriri și multă băgare de seamă. Frânturile de viață nocturnă pe care le intuiesc mă fac sa sper: da, se pare că locurile astea promit ceva…

În prima zi descoperim orașul mergând la pas: de-a lungul plajei, în sus și în jos, de-a latul și în diagonală. Mă impresionează în mod plăcut lumina cu totul specială – intensă și totuși plăpândă, primitoare și aerul curat, tare – ca de pădure răcoroasă. Căldura nu este doborâtoare iar la umbră temperatura urcă spre douăzeci și ceva de grade. Întâlnire a grupului nou de turiști cu ghidul, pe la prânz, la o crâșmă, în fața unui pahar de vin, pentru orientare și sfaturi. Ca români, ne orientăm repede. Ne cam lămurim ce intenții sunt și hotărâm să ne facem singuri programul, ca mulți alții. Și nu ne-a părut rău. Orașul e rafinat, cochet, curat, aerisit, cu clădiri superbe, având arhitecturi și culori cuceritoare. Seara devine deosebit de animat: plimbăreți, petrecăreți, ofertanți de mici acrobații și muzici de toate felurile, ba chiar și vreo două capre, precum cele de la noi de anul nou, ce clămpăneau și se ițeau destul de jalnic la colț de stradă. Mă tot gândeam de pe unde vin și-mi era frică să aflu ce persoane se ascund sub cârpele alea…

În următoarea zi cucerim orașul în extensiunea lui cu ajutorul autobuzului descoperit. Trecem prin toate locurile lui importante, punctăm obiectivele turistice, istorice, culturale ce merită să fie vizitate în zilele ce vin. Facem încă un tur, spre dezmeticire și mai pe răcoare, după o pauză de prânz. În rest, intrăm prin magazine, studiem mărfuri, prețuri și achiziționăm câte ceva, mai ales fiică-mea. Seara mergem pe plaja aproape pustie, luăm contact cu suprafața pietroasă a malului și cu apa caldă a mării. Palatul românului Negresco, construit la începutul veacului XX și devenit acum hotel de lux, se detașează de celelalte clădiri prin lumina albă ce o răspândește. Devenit reper arhitectonic al orașului, mă întreb dacă e cazul să mă străbată vreun sentiment de mândrie națională. Probabil că dacă ar fi rămas în țară, curajosul întreprinzător ar fi avut o altă soartă iar moștenitorii săi ar fi sfârșit în vreo temniță comunistă. Încât, mă abțin să mă mândresc: în fond, de ce? De faptul că istoria noastră de acasă a fost cea care a fost, privată de o dezvoltare naturală, organică, firească? La orizont, pe coastă, pâlpâie mai multe faruri și avioane ce decolează sau aterizează la câte un minut. Îmi trece prin minte să socotesc cam câți turiști coboară din aceste vehicule și se preumblă zilnic pe aici, dar mă las păgubaș. Socoteala e prea grea…

Mai departe, în ziua care a urmat, am ieșit din oraș, cu trenul, spre inima Provence-ului, în Franța profundă. Mai fusesem prin alte zone în nord și știam că această țară are și o altă față, perpetuată cu multă grijă și conservată. O vreme am mers cu un tren obișnuit, apoi am schimbat și am urcat într-un tren turistic, având locomotivă cu abur, veche de peste o sută de ani. M-au fermecat persoanele care se îngrijeau de acest tren, vreo cinci pensionari în uniformă (cred că fuseseră ingineri, profesori, contabili etc. la viața lor) mândri și pătrunși de noul lor statut meșteșugăresc, ocupațional, misionar. Un exemplu de valorificare și de implicare a celor de vârsta a treia și mai mult decât atât. Gesturile lor se integrau firesc într-un peisaj special revolut, cu gări de epocă și tehnică cu finalitate mai mult scenografică decât funcțională (turnuri de apă, lampadare din fontă, cișmele nituite etc.). Destinația a fost Puget-Theniers, un sat splendid, medieval, cocoțat pe stânci, bine păstrat și întreținut. Nu ne mai săturam să ne plimbăm pe străzile înguste, pavate, cu uși vechi, din lemn, frumos colorate. O civilizație artizanală, de piatră și lemn, dar adaptată și vie în consens cu nevoile actuale (antenele parabolice străjuiau pe ici pe acolo). Am făcut ceva poze. Sentimentul trăit era acela că mă mișcam într-un cadru pictural, grigorescian, impresionist sau postimpresionist. La tot pasul vedeam forme diafane, contururi difuze, culori pastelate. Fiecare privire decupa cadre ce ființau asemenea unor picturi de inspirată și reală valoare. De puține ori mi s-a întâmplat să nu mai fac distincție dintre universul real și cel pictural. Mă mișcam într-o ademenitoare pictură spațială, ca să zic așa, o savuram din interior, pe toate părțile, cu văzul, cu mirosul, cu pasul, cu brațele…

Următoarea zi am mers la Grasse și la Cannes. În trenul spre Grasse, se așează în același vagon două femei și un bărbat, mai măslinii de felul lor, ce vorbesc românește. Ca de obicei, tăcem strategic. Din conversația lor (destul de gălăgioasă și periculos de transparentă) reieșea că sunt cerșetori de profesie dar se îndeletniceau, pe lângă asta, și cu „datul cu jula”, cu furtișaguri mici sau cu chestii mai grase, de ordinul miilor de euro. Tăcerea noastră s-a transformat în strategie de supraviețuire. Cum erau înafara serviciului, erau îmbrăcați îngrijit și nu se detașau cu nimic special din mediul destul de pestriț, anatomic vorbind, al tipologiilor umane ce se perindau prin trenuri sau străzi. Erau niște performeri în felul lor, stăpâneau strategii de persuadare, de simulare, de fentare a normelor și regulilor traiului îndeobște clamate. Niște oameni și ei, bine adaptați la vremurile și lumea noastră, cea de toate zilele. În fine, taciturni și meditativi la obligația și riscurile iubirii aproapelui, ajungem la destinație. Grasse este un cochet orășel al Alpilor Maritimi unde de sute de ani se fabrică parfumuri și săpunuri pe baza miresmelor florilor din preajmă. Am vizitat muzeul fabricii vechi, cu alambicuri de macerare, de fierbere și alte sticlării de decantare, cărora nu le-am reținut numele. Am parcurs străduțe înguste, cu case având arhitecturi, înălțimi și culori diferite, am cumpărat parfumuri, săpunuri, mici cadouri. După amiaza am ajuns la Cannes, iar fetele au făcut poze pe covorul roșu la Palatul Festivalului așteptând, bine-nțeles, ca toată lumea, la coadă. Mai apoi, am luat trenulețul huuu-huuu și am vizitat orașul vechi și punctele emblematice pentru capitala filmului. M-au impresionat mai mult palmierii înfloriți și peisajul multicolor de pe faleză sau de pe coasta înaltă, vasele mici sau de croazieră din larg, locurile de exersare a sportului local, petanque, cu cele trei bile grele de oțel, decât explicațiile din cască referitoare la nu știu ce actori sau filme care aveau legătură cu hoteluri de lux de prin zonă, restaurante așișderea și alte picanterii legate de viața lor intimă, cum se servesc, ca de obicei, în astfel de ocazii…

În continuare, o zi întreaga am dedicat-o pedestru orașului Monte-Carlo. De la gară am mers direct pe faleză, trecând și poposind prin fața celebrului Cazinou, ne-am plimbat spre plajă, am vizitat Grădinile japoneze, ne-am delectat cu căsuțele, arborii miniaturali și florile gingașe ale extremului Orient. Acest părculeț este plantat în chiar inima orașului precum se insinuează „petele” orientale (chinezești, japoneze) în „oceanul” nostru occidental. Am străbătut strada dinspre port, am mâncat frugal câte un sandwich la umbra răcoroasă a unui arbore, ca mulți alți turiști, bălăngănindu-ne picioarele a nepăsare pe balustrada înaltă. După care, am urcat la Palatul Princiar, pe muntele ce străjuiește orașul, și am vizitat apartamentele și acea parte a palatului devenite muzeu. Am înțeles, din ultimul periplu, că principatul Monaco a fost un loc strategic și o anexă a marilor curți, îndeosebi a celei franceze. Probabil că și alte rațiuni contemporane, legate de câștigurile aduse de jocurile de noroc, fac ca acest oraș să își păstreze condiția de stat independent. O bizarerie administrativă de care lumea actuală are nevoie. Ei, îmi dau și eu cu presupusul…

In penultima zi rămânem la Nisa. O luăm pe jos spre muzeul Marc Chagall, pe străzi mai largi, apoi pe străzi mai înguste, tot mai înguste, sub formă de scări. Muzeul este bogat în opere reprezentative pentru pictorul greu de cuprins într-o școală, într-un curent anume. O feerie de culori și de idei inspirate din folclorul rusesc, din mitologia populară, peste care s-a adăugat ceva din rafinamentul evreiesc și alte note ale evoluției plasticii mondiale. M-au impresionat cu totul aparte pânzele monumentale inspirate din Vechiul Testament și, mai ales, suita de patru picturi ce ilustrează Cântarea cântărilor, elogiul iubirii curate, infinite, mult dorite de mine, de tine, de toți. Și-am început și eu să visez, cu această ocazie, la iubiri care au fost, iubiri care sunt sau iubiri care ar putea fi. La iubiri frânte, duse pe jumătate sau împlinite. La iubiri imaginare sau reale. La iubiri bidirecționale sau unidirecționale. La iubiri permise sau nepermise. După amiaza am dedicat-o muzeului de artă modernă, un ilustrativ șantier al creativității contemporane, al inovației stilistice, al reconversiei și configurării plastice a materiei. Am găsit etalate aici arta de tip ready-made, tehnici amestecate, aglutinări de genuri (graniță laxă dintre pictură și sculptură), expresivități neobișnuite, modalități inedite de vizare și raportare la privitor. Seara, plimbare pe faleză, priviri în dreapta și în stânga, inspirare adâncă a aerului înmiresmat al mării. Câteodată, din față, din spate, din părți deslușim frânturi din limba noastră. Tineri și mai puțin tineri, fițe și băieți de băieți, dar și oameni serioși. Zic și eu…

Ultima zi se consumă, pe nesimțite, tot în acest oraș, cu Biserica Rusă și Muzeul Henri Matisse. În Nisa există o reprezentativă comunitate rusească, încă de la sfârșitul războiului Crimeii, când generații de refugiați ori oropsiți politic s-au adăpostit aici. Biserica, purtând hramul Sfântului Nicolae, a fost oblăduită de Romanovi și de ultimul țar al Rusiei, Nicolae al II-lea. Clădirea este cea mai înaltă construcție de acest gen dinafara Rusiei și impresionează prin turlele sub formă de ceapă, decorațiile interioare abundente și icoanele vechi, de bună calitate. Intru în biserică, mă-nchin în felul meu într-un oraș în care oamenii se închină altfel (catolic) sau nu o mai fac defel. E miros de ulei ars de la candele și de ceară de la zecile de lumânări, precum cele de la noi, galbene, subțiri și înalte, aprinse în mai multe locuri. O muzică liturgică discretă (un cor bărbătesc, în rusă sau altă limbă slavă, nu știu să fac distincție) creează un fundal sonor ce predispune la tăcere și meditație. Unii vizitatori se închină la icoane – presupun că sunt ruși – alții se odihnesc câteva minute pe puținele scaune, niște chinezi examinează cu acribie altarul și icoanele ferecate în argint aurit din fața acestuia (se gândesc, pesemne, cum sa confecționeze și ei așa ceva … ). O oază de spiritualitate familiară, chiar dacă provine de la vecinii noștri, nu întotdeauna doriți sau iubiți. Această atmosferă îmi trezește o legătură tainică și actualizează rezonanțe subtile cu un duh care în profunzimea lui are ceva măreț, infinit și de preț. Muzeul Matisse adăpostește desene și picturi reprezentative ale marelui pictor, sculpturi și obiecte personale dar și o expoziție itinerantă dedicată modelului și muzei sale inspiratoare, Lydia Delectorskaya, asistentă și prietenă până la moarte. Aflăm în expoziția pictorului fovist și mostre de pictură realistă, impresionistă, din fazele de început. Am fost atent însă la dialectica subtilizării stilului de la redarea materialității carnale a modelului fizic la constrângerea lineară a formelor din ce în ce mai simple, mai evanescente. Printre numeroasele desene, am remarcat și pe cele ce reprezentau celebrele ii românești. După ieșirea din acest muzeu, vizităm, în final, mănăstirea franciscană de pe dealul Cimiez și cimitirul alăturat. În răcoarea bisericii mănăstirii ne tragem răsuflarea și ne refacem forțele pentru a merge mai departe. În căldura dalelor de marmură și de ciment din cimitir reflectăm, fără a spune acest lucru, la ce rămâne după noi după ce ne-am oploșit, pentru vecie, într-un astfel de loc…

Întoarcerea acasă a fost ca o cădere în timp și o alunecare bruscă, nu prea plăcută, într-un cotidian care – de voie, de nevoie – suntem obligați să ni-l asumăm. De îndată ce ieși din aeroport te așteaptă o lume cu totul aparte – lumea ta – în care o minte ageră și un suflet ferm ar putea întrezări posibilități nesfârșite. Ispita de a face comparații e irezistibilă. Dar ce rost mai are comparația când rezultatul, oricum, nu este în sine motivant? Îți vine atunci să adopți acel zâmbet „practicat” atât de profesionist de occidentali, să te gândești că, deși trăim într-o lume unde domiciliul poate fi oriunde, în acest „acasă” pe care îl purtăm fiecare dintre noi e de dorit să aplicăm principiul, pe care bătrânii noștri l-au tot susținut, că omul trebuie să „sfințească” locul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

[instagram-feed]