Legături, împletiri, interstiții…



Sunt într-un autobus. De mult nu am mai mers cu mijloacele de transport în comun. Confortul adus de autoturism m-a făcut să uit de aspecte semnificative ale universului în care trăim. Aspecte pe care nu le pricepi decât „azvârlit” în lume. Stând în interiorul ei, și nu privind-o prin parbrizul despărțitor (de praful, zăpușeala, realitățile mai puțin plăcute ale străzii). Urc, așadar, pentru a experimenta ceea ce făcusem de-atâtea ori, cu gândul de a mă-îndrepta înspre ieșirea din oraș. Tot felul de oameni în autobuz: tineri și vârstnici, femei și bărbați, oameni posomorâți dar și vorbăreți, țărani și orășeni. Peisaj pestriț, plin de contrarietăți. „Auzi tu, tocmai ți-am trimis un mesaj pe mobil, intră în meniu, mergi cu săgeata în jos, apeși pe tasta OK și afli mai multe detalii” – vorbește o doamnă cu cineva din Italia, probabil o rudă apropiată. Subiectul acesta de discuție era de neînchipuit acum vreo zece ani. Un nene transpirat își leapădă neglijent sacosele cu răsaduri de roșii (sau de ardei?) printre picioarele unor călători. În stația de la gară urcă și coboară niște elevi, unul care se dă jos strecoară altuia dintr-o clipită biletul compostat în beneficiul lui și-a patriei cinstire. Scene din acestea le-am mai văzut și acum treizeci de ani. Tânărul de alături, probabil student, având părul zbârlit și dat abundent cu nu știu ce gel, cu I-pod și căști în urechi, își face un semn al crucii când trecem prin dreptul unei biserici. Unii se uită la el cu luare aminte. Cercetezi interiorul autobuzului second-end, pardoseala e zgâriată și prăfuită, pânza verde a scaunele tapițate e un pic cam roasă, așa ceva parcă ai mai văzut acum vreo optsprezece ani, prin Franța – sau prin Elveția? -, poate-i chiar autobuzul cu care mai călătoriseși cândva, când era nou, pe alte coclauri. „Merci d’avancer au fond du bus”, scrie cu galben pe plafonul de lângă ușa din spate, care anevoie se mai deschide. 

„Merci d’avancer au fond du bus”, scrie cu galben pe plafonul de lângă ușa unui autobuz cu care călătorești prin Geneva. Interiorul strălucește de curățenie și te minunezi că ai și căldură, cu toate că-i doar toamnă. Așa ceva nu ai întâlnit pe meleagurile tale. Te îndrepți de la gara Cornavin spre Cite universitaire, unde-ți ai sălașul de vreo două luni. Este prima țară occidentală pe care o vizitezi, după ce lumea ta s-a schimbat cu susu-n jos. Este aici o altă lume, ai avut un adevărat șoc de adaptare dar acum ți-ai „revenit”. Aproape că nu mai știi românește, vorbești doar câteva minute pe săptămână cu ai tăi, la telefon, în rest numai franceză. E firesc să uiți ceea ce nu faci toată ziua. Te înspăimânți când realizezi că legi cuvintele cu greutate, având revelația că le descoperi sensul pentru prima dată, stai și te gândești apoi la ceea ce-ai vorbit, dar în noua limbă. Așadar ești în autobuz și te aștepți ca la o anumită stație să urce trubadurul cu chitara, să cânte cu un frumos glas baritonal o canțonetă iar apoi, cu gesturi galante, săltăreț și afabil, să treacă zâmbitor printre puținii călători care, cu aceleași gesturi galante, să lase câte-un franc în pălăria aducătorului de bună dispoziție. E atât de natural încât face parte din peisaj, îl aștepți și ți-l dorești, orașul ar fi mai mohorât și mai sărac fără el. Spre seară, ești invitat în familia unui coleg, la un dejun amiabil, ești impresionat de casa lui și de ceea ce este în ea, dar mai ales de șemineul în care limbile de foc se zbat pentru a-ți strecura în suflet mai știu eu ce mesaj. Te pierzi în vraja lor, căutându-ți un reper în jarul fierbinte ce stăruie pe dedesubt.

Jarul fierbinte stăruie pe dedesubtul focului ce încă mai pâlpâie în șemineu. Un prieten te-a invitat în vila lui cea nouă situată la câțiva kilometri de oraș. E un sălaș primitor, amenajat cu bun gust, după tipicul vremii în care autohtonul se amestecă fericit cu cele zări, trecutul semnificativ cu ce are mai bun prezentul. Și el a fost de curând la Geneva, prilej de a rememora oameni, fapte, întâmplări. Și Geneva nu mai este Geneva, dar și pe la noi multe s-au schimbat. Din anumite puncte de vedere în bine, din altele, în rău. E greu să discerni între ce este folositor și nefolositor, dorit și nedorit, demn de luat în seamă sau de ținut deoparte în acest hău în expansiune. Mâncarea e ademenitoare, și luată de la alții dar și din vatra străbună, și cumpărată de la super-market dar și pregătită în casă. Iar legat de băutură, a noastră pare a fi mai bună decât a altora. Ideile pe care le frământăm sunt și împrumutate, dar și ale noastre, și reluate dar și create pe loc, și spuse răspicat, dar și ghicite printre gesturi și cuvinte. Admiri cu luare aminte pomii recent plantați, dar și câinii ce și-au găsit un generos stăpân. Ești fermecat, mai ales, de bucuria pe care o au gazdele tale pentru sălașul pe care și l-au închipuit. Îți amintești, astfel, și de bucuriile tale, prilejuite de întâmplări similare – din vremuri de demult sau mai recente. Și așa, pe nesimțite, tu nu mai ești tu, aluneci în spațiu și timp, devii un sine lărgit, te deschizi spre altul și altul spre tine, prezentul tău este cotropit de trecut iar viitorul ți-l visezi cu toți și cu toate câte ți s-au întâmplat. C-așa e orice om: un pachet de legături, împletiri, interstiții…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

[instagram-feed]