Inspecții

Azi am participat la o inspecție de grad I, la un fost student de-al meu. Acum e director la o școală specială în Iași, și a reușit, împreună cu colegii săi, mai tineri sau mai puțin tineri, sa schimbe reprezentările noastre despre ceea ce înseamnă copiii cu dizabilități, făcând tot ce se poate face acum pentru o mai bună integrare si incluziune a celor care au fost mai puțin dotați de bunul Dumnezeu. Un director de școală nouă, am putea să spunem… Vreo nouă copii, cu deficit de intelect, ce încearcă să cucerească zone ale cunoașterii pentru care, cei mai norocoși dintre noi, nu înseamnă mare lucru. Pentru ei, adunările simple, articulările cuvintelor, numirile corecte, coerența în exprimare, concentrarea atenției, controlul comportamentului mimico-gestual sau motor devin probleme cu adevărat redutabile. Am realizat, din nou, că educația este un urcuș, un parcurs, o distanță ce se poate face de aici până dincolo, de la o stare inițială până la una actuală. Împreună cu alții, prin iubire și înțelegere, prin afiliere la țeluri frumoase si difuziune empatică. Și că nu contează produsul final, ci ceea ce se petrece pe acest drum, ceea ce se câștigă pe acest interval.


Azi am participat la o inspecție de grad I, la o institutoare din Bârlad. Doamna activează ca instructor la Clubul copiilor, pe direcția vocațională teatru de păpuși, și face performanță (luând în calcul numeroasele diplome obținute la concursuri) în domeniul activităților zise extra-curriculare. Și-a făcut treaba ca învățătoare, dar, mai ales, ca animatoare a unor activități complementare, funcție de abilitățile artistice ale elevilor. Elevii (din clasa a șaptea) au avut o prestație cu totul aparte: expresivitate recitativă, empatie cu personajele pe care le jucau, putință de a crea un univers pur, de basm. Am încercat să deslușesc, dincolo de spectacolul copiilor, aportul doamnei. Și am dibuit, intuitiv, coerență, sensibilitate, profunzime, dragoste de frumos și de semeni. Dar nu pot să uit chipul doamnei, durerea ascunsă din sufletul ei (aflasem că fusese marcată de decesul soțului, cu mai mulți ani în urmă), semnele poverii vieții pe care o purta. Directorul clubului, o persoană jovială, explozivă și cu totul specială, de vreo 60 de ani, ne-a întreținut și omenit prin scurtele pauze. Ar fi vrut să stăm de vorbă cu el mai mult, să ne corupă, să uităm de misia pe care o aveam la fața locului. Deh, suflet de artist… E un pictor talentat, renumit (mai ales în străinătate), cu filiații expresioniste și nuanțe creștine. Mi-a făcut cadou un gros album cu picturile lui. Am rămas perplex când mi-a spus că i-am fost profesor (în tinerețile mele, de asistent sau lector, când aveam cursuri la mai multe facultăți). Și că îmi purta o simpatie vie, asta și datorită atașamentului meu față de arta ce o profesa. Normal, m-am bucurat mult de această întâmplare.


Azi am participat la o inspecție de grad I, la o învățătoare dintr-un sat uitat de lume la marginea județului. Am ajuns la fața locului cu o Dacie veche, printre dealuri și hârtoape, pe un drum de piatră și apoi de pământ (ne și gândeam, Doamne, de nu ne-ar prinde vreo ploaie pe aici!). Verdeață și flori de mai, cât cuprinde, până acolo. Iar acolo, o școală veche, cu două odăi, haretiană, de început de secol XX. Clasa a doua și a patra, învățământ simultan, vreo 15 copii în total. Un spațiu rece pătrunzător, miros de var proaspăt, dușumele vechi din brad, cu găuri și cioturi, pe care trebuia să umbli atent să nu-ți pierzi echilibrul. Cu băncuțe din alea din fag, mici, în care cu greu am încăput, și cu lăcașuri pentru condei și gaură pentru călimara cu cerneală (pe care am învățat și eu, la școala satului). Eu nu mai eram eu, ci am făcut o regresiune la stadiul de copilaș de vreo 10 ani. Simultan cu asumarea statutului de evaluator, de inspector, mă rog, de mare ștab! Mda… Și să vezi minune. Cât de bine se mișca (didactic) învățătoarea, cât de avizi de cunoaștere erau elevii, ce minunății privind iluminarea se petreceau. Acolo se făcea carte, nu glumă. Cu mijloace puține, dar cu dăruire și mult har. Cu copii fragili, nevinovați, sărăcăcios îmbrăcați, dar dornici de a deprinde tainele lumii. Se deplasa frumos în materii si teme de la adunarea numerelor cu trecerea peste ordin la citirea cu intonație și invers. De la importanța simbolurile naționale la amestecul culorilor complementare și invers. De la războaiele lui Ștefan cel Mare (și Sfânt) la cum să ne respectăm vecinii sau pe noi înșine și (iarăși) invers. Un adevărat festin de cunoaștere, îndemânare, firesc. Aici, jos, la firul ierbii. În timp ce cei de sus, de la inspectorate și minister, desenează pesemne, în cabinete, grandioase politici educaționale și reformatoare proiecte de legi. Noroc de cei mulți, umili, neștiuți care fac ceea ce trebuie să se facă, indiferent de vremuri și nimicnicii omenești.

3 comments

  1. Domnule Profesor,
    imi bucur sufletul cu aceste descrieri imbracate in caldura sufleteasca pe care o descopar mereu si mereu. Pentru un suflet care arata astfel in scrieri (sper ca este si in realitate astfel) imi permit sa urez "La multi ani!" pentru 1 IUnie!

  2. ,, Exista o diferenta intre libertatea fundamentala si cazarma copilariei (gradinita, scoala).-Dan Puric-Despre omul frumos

  3. ,,Profesorul meu chinez spunea că ori de câte ori apare un conflict între arheologie şi textele scrise,trebuie să ne încredem textelor,căci în arheologie ai doar pământ+opiniile şi interpretările tale,în vreme ce textele sunt alte fiinţe.S.Rose omenesti .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

[instagram-feed]