O minunăție a copilăriei (I)

Înțeleg prin minunăție a copilăriei acel lucru (sau eveniment, situație, act, proces), cu caracter de noutate, care a survenit la un moment dat, a produs uimiri și s-a sedimentat adânc, pentru totdeauna, în memoria mea afectivă. Câteva exemple: apariția pe neașteptate în casă a becului electric (până atunci, iluminatul făcându-se la lampă), a aragazului și a buteliei aferente (gătitul se consumase, după anotimp, fie la plita din magazie, fie la soba din bucătărie), venirea caravanei cu film în curtea școlii (când căscam gura, neînțelegând nimic, la niște oameni care se certau pe un cearșaf agățat de perete), în fine, achiziționarea unui aparat de radio sau a televizorului.

Mă voi opri aici doar asupra uneia dintre aceste minunății. Ca să pricepeți despre ce este vorba, voi evoca mai jos cum a ajuns în casa noastră primul aparat de radio. Nu știu dacă era cu tranzistori ori ba. Ba nu!…, mi-am adus aminte: nu era cu tranzistori, era cu lămpi, pentru că se vedea lumină înăuntru. M-a mirat chestia asta …de aceea, am reținut-o!

Înaintea apariției radioului au fost o serie de preparative. Mai întâi, a fost o imensă așteptare, o mare dorință, ca și noi să avem acel ceva ce posedau și alții. Radio mai văzusem până atunci la nenea Sandu, fratele mai tânăr al tatălui, unul portabil, adus de la ruși, Pobeda parcă se numea, și care mergea cu baterii tubulare. Mare a fost mirarea mea să constat că acea cutie adăpostea sunete, muzică și voci umane care „ieșeau” înafară. Normal, la acea vârstă – să fi avut 4-5 ani – gândeam că producătorii diferitelor sunete erau îngrămădiți înăuntru. Uimit am fost și când am constatat că un al doilea aparat, adus de la un vecin, vorbea sau cânta la fel ca și cel al unchiului, imaginându-mi până atunci, desigur, că fiecare radio era „de capul lui”, vorbind sau cântând pe „voci” diferite. În al doilea rând, achiziționarea a durat mult timp, taică-meu făcând mai multe drumuri în oraș, câteva luni, dacă nu cumva chiar vreun an. Mi-l amintesc când într-o iarnă, întorcându-se de la Iași, înghețat și înzăpezit după mult drum străbătut pe jos (autobuzele din oraș nu ajungeau în Osoi, ci doar pană în satul vecin), în loc să scoată din traista din lână învrâstată, țesută de bunica, obiectul mult dorit, a dat la iveală, cu sfială și într-un târziu, câteva pâini, niște măsline negre și o pungă cu bomboane. Nici de această dată visul nu se împlinise (fie că nu mai erau aparate, fie că magazinul era închis, fie că nu avusese suficienți bani, Dumnezeu mai știe…).

În fine, tot într-o iarnă …sau primăvara devreme? sau toamna târziu? tata s-a întors victorios din oraș: cumpărase obiectul cu pricina. Arăta altfel decât cel al vecinilor: avea carcasă din lemn lăcuit, cu pânză aurie înspre difuzor, nici mare nici mic, cu mai multe butoane decât alte aparate pe care le văzusem. Hora se numea. Dar surpriza nu s-a oprit aici; funcționa nu cu baterii, ca cel al lui nenea Sandu, ci cu petrol, din acela pe care îl punea mama în lampă! Mirarea era fără limite – și se perpetuează încă – pentru că nici astăzi nu-mi pot explica principiul de funcționare a acestui tip de aparat. Haideți să vi-l descriu: aparatul propriu–zis era însoțit de o lampă care încălzea în partea de sus o rondelă mare din metal argintiu, cu mai multe palete, ele însele zămislind, pe lângă oarece căldură, energia electrică ce era condusă prin niște fire spre radio. Năzdrăvănia asta rezolva mai multe probleme: aducea lumina în cameră, dădea căldură și făcea să funcționeze aparatul de radio. Doamne, ce sărbătoare a fost la noi în casă! Cred că mai multe nopți n-am putut dormi liniștit de teamă ca nu cumva minunăția să dispară. Este drept că pornirea dura cam un sfert de oră, până ce se înfierbântau paletele alea de ajungeau să emită electricitatea. La fel, nu se închidea instantaneu, mai funcționa o vreme pe întuneric, după ce lampa fusese stinsă, timp în care adormeam, visând copilărește sub plapuma călduroasă, pe muzică scăzută, din ce în ce mai scăzută….

M-am întrebat de multe ori prin ce mecanism (fizic-metafizic, chimic-alchimic…) căldura se transforma în energie electrică; din ce metal era construită acea rondelă; de ce respectivul mecanism de producere a energiei electrice nu a fost perfecționat, astfel încât fiecare familie să aibă câte un generator electric (cum astăzi, de pildă, în cartierele patriei, sunt apartamente ce posedă propria centrală de încălzit!). Păstrez aceste nedumeriri și le țin pe mai departe nedeslușite. De ce? Pentru că așa vreau eu. Aș putea să apelez la colegii mei academicieni (vorba cuiva) de la facultatea de profil sau la alți experți în materie, pe care îi întâlnesc zi de zi, pentru a-mi dezvălui misterul, dar nu doresc acest lucru. Prefer să rămân în ignoranță pentru totdeauna.

PS1. Dacă cineva dintre cititorii acestor rânduri posedă o explicație, rog ca nu cumva să îmi aducă la cunoștință. Prefer să rămân fixat cu întrebările pe mai departe în copilăria mea…

PS2. Am găsit pe internet poze cu radioul Pobeda (pe pagina http://www.radiomuseum.org/r/petropavl_pobieda.html) și cu radioul Hora (pe pagina http://www.proradioantic.ro/afisare_poza.php?src=produse/1234895143_poza.jpg ). Poze cu acea lampă cu rondelă nu am găsit.

1 comment

  1. Cică inventaseră un super-computer de dimensiuni gigantice,cu milioane de monitoare,butoane,gigabiti;şi l-au întrebat care e misterul vieţii şi al Universului.El a procesat zile şi luni la rând,ani..şi la un moment dat a dat răspunsul:''42''.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

[instagram-feed]