Despre ce este educația și cum se face ea aflăm nu numai prin intermediul tratatelor sau manualelor de pedagogie. Acestea au ceva artificial și induc ideea de încheiat, de definitivat, de epuizat. Ele „forțează” mintea, o geometrizează, o pun în șabloane și definiții. Multe lucruri despre modelarea făpturilor umane le putem afla prin intermediul gândurilor răzlețe, ce ne vin în timpul acțiunilor mici, „neînsemnate”, răsfirate. Al fulgurațiilor de idei – încă neconceptualizate, diafane, candide – legate de ceea ce ni se întâmplă sau ne iese în cale. Diferitele prilejuri de viață dezvăluie o altă dinamică a ideaticului, îl fac să fie mai natural, mai apropiat de realitate, de sensul profund al umanului.
Există o dimensiune ascunsă a educației, cea realizată prin sine – cel de altădată sau cel de acum. Poate că nici un factor nu este mai educogen decât persoana ce ajunge să se perceapă sau să se judece pe sine. De regulă, educația este gândită ca o diadă (eu-altul, magistru-discipol), dar poate să apară în cadrul unei monade auto-reflectate, dedublate (relația apărând între niveluri diferite de analiză ale aceleiași persoane). De câte ori nu ni se întâmplă să învățăm „de unii singuri”, să „ne vină mintea la cap”, să ne străfulgere „gândul cel bun”. O astfel de educație „de toate zilele” este cea care aureolează și dă sens celei pe care o căpătăm în școală. Nu numai de la alții învățăm, ci – la un moment dat – și prin noi înșine, printr-o neîncetată proiecție, auto-construcție, edificare.
Vine un moment când te cam saturi de ideile vehiculate de alții, căutându-le, în schimb, pe ale tale. După ce ai citit „tone” de cărți, începi să le dai deoparte, să „uiți” ceea ce spun ele, să adopți un anumit stadiu de „nuditate” intelectuală. Să vezi lucrurile „ca pentru prima dată”, direct, ingenuu. Și să acorzi o atenție deosebită experienței proprii în materie de educație. Nu că ai avea numaidecât idei inedite și „mari”, ci pentru că acestea sunt (re)-descoperite, filtrate, trăite de tine. De regulă, ne fundamentăm ideile noastre pe gândurile altora. Ca să fim mai siguri că nu greșim, tragem cu ochiul, ținem cont de verdictele altora, apelăm la autoritatea citatului. E bine însă să mergem la „rădăcina” lucrurilor, la temelia relațiilor cu semenii și cu noi înșine. Să ne privim direct în față. Să avem curajul să spunem ceea ce constatăm. Poți învăța, astfel, mult mai mult decât ceea ce se „povestește-n” cărți. Și ce învățare! Să nu mai ai nevoie de medieri, de încorsetări, de pre-înțelegeri ale altora. Astfel de „firimituri” de viață au de multe ori o valoare experențială mult mai însemnată decât lucrurile mari, nodale, și atunci când le evoci pot antrena idei mult mai profunde decât cele adăpostite în marile opusuri.
Cel mai frumos (și poate și profund) text despre educație se scrie când nu-ți propui să-l scrii. Când se scrie singur, de la sine, fără obligații sau corsaje. Când gândurile vin după ce alte gânduri s-au „astâmpărat” sau „ascuns” în adâncimi și peste ele s-a așternut „pacea” sufletului. Gândul este mult mai curat când survine din plăcerea scrisului și libertatea ce ți-o îngădui. Când mintea „zburdă” iar mâna se lasă condusă de „pofta” scrisului. Când teoreticul este sucombat de literatură, când explicitul este înlocuit cu sugestia, când mintea este aureolată de credință, când expresia este lăsată să o ia „razna”.
De aceea, e bine să complementăm abstractul cu faptul de viață (inclusiv personal), generalul cu situația particulară, prezentul cu viitorul, consolarea cu speranța, certitudinea cu sugestia, știutul cu neștiutul. Cred că fragmentarul și episodicul au darul de a concentra esențialul în concretețea lui cea mai de „jos”. De multe ori ne este frică sau ascundem acest rezervor bazal, dar care de fapt ne caracterizează.
În ultimă instanță, nu suntem decât „așchii” imperfecte ale perfecțiunii de deasupra noastră. Iar „imperfecțiunea” o tot ascundem de alții și, prin recul, de noi înșine (că așa am fost învățați). Până când, oare? Părerea mea e că oricât ne-am ascunde, adevărul nostru iese la iveală. Cu ce este bun, și mai puțin bun. Oricât i-am opune rezistență, el trebuie să se evidențieze. Mai devreme sau mai târziu. Un om poate fi judecat nu numai după ceea ce a făcut efectiv, ci și după ce ar fi putut să facă dacă alte situații, fapte, oameni i-ar fi ieșit înainte; după ceea ce a sperat că poate să facă și i-a scăpat „printre degete”. Valoare se decelează nu numai pe baza a ceea ce se realizează, ci și pornind (și) de la ceea ce se …proiectează.
„Înaltul” nu e perceptibil decât prin fețele imanente și „căzute” ale umanului. Valoarea „mare” trebuie să-și găsească un corespondent „mic”, în faptele noastre de zi cu zi. Omenescul „prea omenesc” este instaurator și purtător de adevăr. Un adevăr mult mai „crud”, dar care poate da aripi „perfecțiunii” din noi…
(Fragmente din Introducere la lucrarea noastră, Educația. Iubire, edificare, desăvârșire, Editura Polirom, 2008, Iași, pp. 11-13)