Despre fricile omului contemporan

Frica reprezintă o predispoziție firească, ce conturează și dă măsura omului și omenescului. E o consecință a darului conștiinței, dar și al proiectivității, al putinței transcenderii prezentului și a raportării la viitor (care nu știm „exact” cum va fi).

Cam toată istoria omenirii s-a construit și în raport cu acest vector. Desigur, sentimentul fricii poate fi stârnit de obstacole sau pericole prezente, imediate (legate de siguranță biologică,  de prezență fizică, de proprietate, de demnitate personală etc.). Până la urmă, o astfel de stare conduce la evitarea pericolelor, la auto-reglare psiho-comportamentală, la continuarea și îmbogățirea vieții. Dar frica profundă, existențială, metafizică se construiește în raport cu ceea ce poate să apară, cu zarea „cețoasă” a viitorului, cu „lumea de apoi”. Angoasa (aproape) permanentă în raport cu ce va să fie a generat și mecanisme de apărare, de prevenție, de asigurare de felul: că ce va urma trebuie construit încă din prezent, că ce se va ivi e previzibil, că viitorul poate fi anticipat, determinat, dominat, manipulat. De aici și proiectele de viitor, planificările de perspectivă, programările etapizate, gajurile de siguranță (asigurări de sănătate, polițe în caz de accidente, contribuții pentru pensii etc.).

Societățile moderne au generat o întreagă industrie de chivernisire a perspectivei, de împovărare a prezentului în numele promisiunii unui viitor „luminos”. Cam toate ideologiile și strategiile politice pe acest fapt mizează și asta livrează: că ce va fi depășește ca putință și îngăduință ceea ce este. Că viitorul va fi „roz”. Că ce va fi poate fi desenat încă de azi, din clipa prezentă. De aici și apariția unor predictori care forțează realitatea prezentă să se ridice la înălțimea prognozărilor viitoare (vezi rolul planificărilor, previziunilor bugetare, horoscoapelor etc.). Cum era firesc, se deschidea calea către alte întreprinderi: apariția unor inginerii sau șarlatanii privind gestionarea viitorului.

Ca să ai acces la viitor, trebuie să ții aprins focul speranței. Frica omului contemporan apare și este potențată de apăsarea pe „clapa” speranței. Când aceasta este vizată, obnubilată, periclitată apare angoasa, frica de viitor, de perspectivă. Nu contează dacă premisele actuale predispun la un viitor nesigur sau sumbru, simpla improbabilitate sau nebulozitate naște hăul și frica existențială. Și comportamentele oamenilor (previzionate, așteptate, dirijate) de după…

Dar frica se construiește nu numai pe axa temporală, ci și în raport cu necunoscutelor de lângă noi ce se manifestă sincronic, permanent, zi de zi. Poate fi frica față de străin, de alteritate, față de cel care gândește, crede sau trăiește altfel decât trăim noi. Poate fi și frica față de nou – în plan relațional, obiectual, tehnic,  sau experiențial – ca act, trăire, asumare de roluri inedite. Poate fi și frica de declasare, de demascare, de descalificare în raport cu anumite standarde sau valori; poate fi și frica de marginalizare, însingurare, de uitare; de asemenea, frica de încadrare sau atribuire a unor defecte – fie dosite, fie inventate; frica de urmărire sau supraveghere neconsimțită; frica de ceva indeterminat și vaporos; frica de a nu greși; frica de frică; frica de ne-frică etc.

Poate cele mai adânci frici ale omului actual sunt frica generată de neîncredere, de eșec, de blocaj sau faliment al devenirii și frica cauzată lipsei de sens, de înțeles al vieții, al existenței. În raport cu acestea două, câteva observații. Prima frică, cea de nevalorificare a potențialului propriu, are atât cauze obiective, cât și subiective. Obiective, întrucât scara de valorizare a oamenilor este de multe ori inversată, câștigând sau având acces la anumite ranguri persoane ce nu se ridică la acele cote valorice invocate (nu intrăm în detalii, practica zilnică – publică, economică, politică etc. ne livrează exemple nenumărate). Subiective, întrucât ni se inoculează false standarde ale reușitei care nu au nimic de a face cu normalitatea și naturalitatea din noi. Referitor la frica cauzată de îngustarea orizontului de sens, la aceasta concură întreaga alcătuire societală pusă pe tranziență, instabilitate, consumism și trăire într-un orizont limitat la valori de întrebuințare, aici și acum. Credem că aceste frici pot fi „astâmpărate” sau eliminate prin deschiderea ființei umane către un orizont al valorilor eterne ce vin dinspre transcendent, dinspre Dumnezeu. Conștientizarea limitelor proprii în raport cu perfecțiunea divină are un rol nu numai purificator, dar și edificator, motivator față de posibilitățile și energiilor proprii. Eternitatea nu mai stârnește frisoane, ci sete și sârguință de a o câștiga cu mijloacele noastre omenești.

Oricum am aborda această temă, ea presupune o rabatere deopotrivă antropologică sau psihologică și obligă către o chestionare a resorturilor cele mai profunde ale personalității și societății. În plan strict individual, astfel de încercări sunt firești, iar depășirea lor fac dovada unor structuri de personalitate închegate, echilibrate, armonioase. Mai grav este când, în plan civic sau politic, astfel de predispoziții, oarecum naturale, firești, sunt speculate și instrumentalizate în factori de manipulare sau uzanță a oamenilor în raport cu interese ce le scapă. De aceea, o conștientizare, o învățare și o asumpție controlată a fiecăruia dintre noi a acestor stări pot preveni sau anula folosirea lor în scopuri extra-personale, pernicioase, periculoase.

Notă. Articolul a fost scris înaintea răspândirii corona-virusului în Romania și a apărut în Mesagerul Sfântului Anton (revistă editată de ordinul romano-catolic franciscan din România), martie-aprilie 2020, pp. 26-27, vezi https://issuu.com/mesagerulro/docs/msa_159

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

[instagram-feed]