Rolul pastorației în situații de acalmie, anomie, pandemie. O perspectivă pedagogică

Proclamarea anului 2020, de către Patriarhia Română, ca An omagial al pastorației părinților și copiilor se dovedește a fi nu numai o hotărâre inspirată, dar și o ocazie de probare și implicare a bisericii în viața cetății și în problemele vremii.  Se știe că pastorația se referă la acțiunea de conducere și influențare formativă a fidelilor unei religii prin transmiterea, însușirea și activarea adevărurilor de credință, a reperele morale, comportamentale etc. ale religiei respective – în cazul nostru, cultul creștin-ortodox. Este, deci, ceea ce face „păstorul” de suflete (de la lat. pastor – în sens propriu: cioban, persoana care îngrijește oile, iar în sens figurat: conducătorul spiritual, îndrumătorul duhovnicesc) în raport cu „turma” sa, în sensul cunoașterii valorilor emblematice, dar, mai ales, în direcția interiorizării,  trăirii și „părtășiei” lor prin conduite și fapte expresive. În tradiția creștină, misiunea învățătorească, de perpetuare și asimilare a valorilor specifice, este consubstanțială edificiului nostru cultic, iar din punct de vedere istoric, genetic a fost profesată de Mântuitorul Iisus Hristos, modelul de Învățător prin excelență.

Trebuie spus, de la bun început, că dincolo de misiunea sfințitoare, sacerdotală, creștinismul  presupune și un consistent registru educațional, respectiv o operă pedagogică vie de propovăduire, de reproducere a normelor creștine, de convertire și comunicare, în forme discursive mereu reînnoite, a reperelor ideatice, dogmatice, programatice specifice cultului nostru. Actorii principali ai acestor transmiteri sunt atât reprezentanții clerului, preoți și episcopi, dar și reprezentanți ai laicilor, cum sunt profesorii de religie, teologii de profesie, persoanele instruite în probleme religioase, chiar mireni obișnuiți.

Ca orice tip de relație și influențare formativă, aceasta se supune unor principii și predeterminări pedagogice, eficiența, performativitatea și corectitudinea acestui proces depinzând de cunoașterea și aplicarea unor liniamente ce țin de arta și știința predării sau învățării.

Ca principii pedagogice ale pastorației, propunem următoarele repere:

  • Principiul credibilității și autorității valorice a celui care face pastorație. Preotul, alături de familia lui, devine un model de conduită și dăruire, un referențial valoric, un reazăm motivațional, un vector de bună purtare, implicare, comportare; în calitate de „atlet al lui Hristos”, păstorul se va poziționa în fruntea „turmei”, devenind exemplu de urmat, un veritabil „apostol” al credinței în acord cu circumstanțele date și cu sfidările vremurilor;
  • Principiul respectării particularităților de vârstă, culturale, profesionale etc. ale celor cu care se interacționează. Adevărurile de credință, valorile și principiile religioase trebuie prefigurate și particularizate în raport cu disponibilitățile receptive, intelectuale și experiențiale, presupuse de etapele de dezvoltare psihogenetică, de gradul de cultură, de diversele apartenențe profesionale, afinitare, ocupaționale ale diferitelor segmente de credincioși;
  • Principiul progresivității, efortului gradat și continuității în realizarea lucrării pastorale. Propovăduirea și transmiterea reperelor valorice specifice cultului nostru se vor face prin infuzarea treptată a acestora, din aproape în aproape, de la cunoscut la necunoscut, de la apropiat la îndepărtat, dar și în mod continuu, tenace, prin noi supuneri la probă, vizându-se zona proximei dezvoltări pe axa maturizării, responsabilizării, autonomizării comportamentale a credincioșilor;
  • Principiul înțelegerii, răbdării și disponibilității în raport cu situații sau poziționări diverse, chiar indiferente, adversive. Actantul pastorației trebuie să cunoască și să radiografieze corect și realist starea prezentă a enoriașilor, punctul de pornire pentru a-și construi o strategie formativă în cunoștință de cauză; terenul sau publicul vizat nu este unul omogen, lipsit de deficiențe sau precarități, de opoziții sau atitudini recalcitrante; orice „clătinare” sau mișcare ascendentă, pe axa atitudinal-comportamentală, trebuie întărită, gratificată, valorizată, astfel încât aceasta să fie confirmată, chiar depășită; de asemenea, trebuie să fie răbdător față de rezultatul muncii sale, în sensul că „rodirea” nu va fi instantanee, ci va apărea mai târziu, într-un viitor neprecizat, chiar indeterminat;
  • Principiul colaborării și al dimpreunei lucrări și implicări. Oricât de determinat și talentat ar fi preotul, de unul singur lucrarea sa va fi oarecum limitată. Desigur, el „dă tonul”, el energizează sau motivează, dar opera sa are nevoie de con-gregare a forțelor, de armonizarea căutărilor, inițiativelor, implicărilor. Pe de altă parte, și factorii colaborativi, prin atribuții și competențe specifice, pot imprima operei pastorale noi valențe, finalități, potențialități. Care ar fi factori colaborativi pentru pastorația bisericii? Invocăm câteva, precum:
  • Structuri asociative (pe filiații sau preocupări spirituale, misionare, social-filantropice, voluntariat-implicative etc.);
  • Instanțe mediatice (de la cele „clasice” – radio, televiziune, presă etc. la cyber-spațiul actual);
  • Școala, mai ales prin intermediul lecțiilor de religie, dar și al activităților nonformale;
  • Familia, prin crearea condițiilor suportive, materiale și motivaționale corespunzătoare;
  • Instituiri sau foruri internaționale (pe plan confesional, interconfesional, inter-religios), ce facilitează schimbul de expertiză și practici validate în materie de pastorație.

Într-un frumos și aplicat articol, părintele profesor Vasile Gordon (https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/an-omagial/docendo-discimus-principiul-pedagogic-al-pastoratiei-151995.html ) detaliază și o altă regulă de bază ce se cere a fi respectată în activitatea de pastorație și consiliere spirituală: „Docendo discimus”, adică „învățăm noi înșine, învățându-i pe alții”. Din acest punct de vedere, învățarea își face prezența  și se stimulează pe mai multe direcții: copiii învață de la părinți, părinții de la copii, copiii și părinții de la preoți, preoții de la fideli etc. Ca într-un sistem de „vase comunicante”, valorile sunt puse în practică și cresc prin complementaritate și potențare reciprocă, prin rodire, dare mai departe, amplificare. Fiecare factor, rând pe rând și toți laolaltă, contribuie la o sporire și re-producere a Cuvântului și Tradiției celor sfinte, drepte și frumoase zări valorice.

Desigur, cele expuse mai sus constituie reguli și traiecte generale, știute și practicate deja, ce se vor adapta funcție de circumstanțe sau presiuni date. Având în vedere contextul actual, național și  mondial, când ne exprimăm aceste gânduri,  cauzat de prezenta pandemie, dorim să mai adăugăm următoarele:

  • Sacerdotul, preotul, episcopul devine și mai pregnant un apărător și reprezentant al „obștii” lui, respectând atât normele „cetății” lumești (cum sunt regulile statului, exigențele medicale etc.), dar și ale cultului pe care îl deservește, practicând și administrând, pe mai departe, serviciile spirituale, tainele sau sacramentele specifice prin „pogorământe” de înțeles, în concordanță cu anumite limitări de proximitate, intimitate etc., dar care nu afectează spiritul și temeiul gestului sacerdotal respectiv;
  • Oricât de greu ar fi încercat (el însuși sau prin membrii familiei sale), preotul trebuie să dovedească disponibilitate și empatie, predispoziție de ajutor și implicare pentru ajutorarea celui aflat în stare de boală, de nevolnicie sau eventuală dezagregare sufletească, trupească;
  • Preotul trebuie să fie atent la eventualul contra-transfer în îndrumarea duhovnicească, să își păstreze echilibrul și stabilitatea intra-psihică, starea de trezvie practicată de mai vechii trăitori spirituali; asistarea duhovnicească trebuie garantată indiferent de gravitatea sau cazul limită presupus de o situație sau alta (desigur, prin luarea tuturor măsurilor de prevenție igienică, medicală, socială);
  • Preotul va veghea la starea „turmei” sale prin cunoașterea și gestionarea unor trebuințe, urgențe, implicându-se în identificarea unor resurse, a unor soluții, a unor căi de prevenire sau ameliorare a unor situații ce pot apărea în zona de care responsabil; în anumite cazuri, poate deveni mediator și factor rezolutiv, de asigurare a echilibrului unor interese divergențe, contrare în raport cu credincioșii pe care îi păstorește.

Sub aspectul implicărilor concrete, mai multe căi pot fi avute în vedere:

  • Identificarea și asistarea celor aflați în situații limită (bătrâni părăsiți, persoane fără adăpost, bolnavi ne-asigurați, copii sau persoane izolate, marginalizate, vulnerabile din punct de vedere social, economic, spiritual etc.);
  • Intensificarea activităților filantropice prin oferirea de masă, adăpost, protecție fizică, suport igienic, medical al celor contaminați sau expuși îmbolnăvirii;
  • Asigurarea unor servicii „la domiciliu”, pentru limitarea sau evitarea expunerii la contaminare;
  • Permanentizarea unor servicii de informare și ajutor spiritual prin mijloace de comunicare „clasice” (telefon, email etc.), dar și prin platforme sau secvențe ale unor portaluri ale Bisericii (deja se manifestă inițiative lăudabile în acest sens) etc.;
  • Transmiterea unui tonus optimist și asigurarea unui suport spiritual celor aflați în „prima linie” a luptei cu boala: medici, asistenți medicali, polițiști, armată, reprezentanți ai administrației etc.;
  • Continuitate liturgică și sfințitoare, chemare neîncetată la rugăciune individuală sau colectivă (respectându-se, desigur, constrângerile de proximitate) – ca formă de întărire sufletească, optimism și nădejde, credință biruitoare.

Un atare context devine o probă și un prilej de tărie a bisericii și a slujitorilor ei, de luptă curajoasă directă, palpabilă cu cele văzute sau nevăzute, cu cele știute sau neștiute, cu determinare și curaj, cu realism, speranță și încredere în viitor. Opera misionară și pastorală a bisericii devine mai necesară și mai valoroasă cu cât evidențele sau sfidările devin mai intense, mai diverse, mai grave.

(Articol apărut pe https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/an-omagial/rolul-pastoratiei-in-situatii-de-acalmie-anomie-pandemie-o-perspectiva-pedagogica-152944.html )

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

[instagram-feed]