Educația axiologică – țintă și principiu al formării

Expresia de educație axiologică este mai puțin întâlnită în literatura pedagogică, dar referirile la lumea valorilor sunt destul de frecvente în pedagogia universală și românească, atât explicit, cât și implicit. În mod concis, educația axiologică ar însemna educația pentru valori, printr-un demers formativ centrat spre cunoașterea, semnificarea și asimilarea valorilor autentice (de adevăr, bine, frumos, dreptate, sacru etc.). Folosirea expresiei de educație axiologică ridică cel puțin două probleme:

  • nu cumva suntem în prezența unei exprimări tautologice, căci educația nu se poate face decât în spiritul anumitor valori (vezi și sintagma de învățământ educativ)?
  • ce realitate ar acoperi noul concept, o latură a educației, o „nouă educație” sau un principiu al învățământului?

Pentru prima chestiune sugerăm următorul răspuns: exprimarea nu este tautologică în măsura în care includem în sfera valorilor și pe cele negative. Este cazul, însă, de unele punctări suplimentare. Tudor Vianu vorbește, la un moment dat, despre polaritatea valorilor, despre un sistem opozabil înlăuntrul căruia nonvalorile sunt paralele și corelative valorilor. „Conștiința axiologică se mișcă astfel intr-un univers bipolar și într-un circuit continuu înlăuntrul lui” (T. Vianu, Studii de filosofia valorii, Ed. Eminescu, 1982, p. 67). Despre polaritatea valorilor, despre gradațiile acestora, despre glisajul între valorile pozitive și cele negative vorbește și Louis Lavelle (vezi Traite des valeurs, PUF, Paris, 1951, pp. 227-238). Considerăm că axiologia este un discurs atât explicativ, cât și normativ și, ca atare, ea trebuie să descrie valorile pozitive și negative și să prescrie doar valorile pozitive. În ipostaza de teorie descriptiv – constatativă, axiologia are în vedere fenomenologia „obiectivă” a desfășurării valorilor între cei doi poli – pozitiv și negativ -, de la bine la rău, de la adevăr la fals, de la frumos 1a falsul-frumos etc., cu toate modulațiile și oscilațiile posibile în intervalul axiologic. Valorile pozitive nu capătă relevanță decât prin raportarea lor la ipostazele opuse de metamorfozare, prin glisarea pe o scară ce îngăduie complementaritatea, comparația, contrastul, opoziția. În ipostaza de teorie prescriptiv normativă însă, axiologia va promulga doar valorile „de sus”, divulgând determinările și reverberațiile negative ale valorilor „de jos”. Nu credem că axiologia, ca discurs teoretic, trebuie să refuze discutarea valorilor negative, statutul și condițiile lor de emergență, criteriile de departajare sau asimilare etc. Se cer a fi luate în seamă și posibilele metamorfoze ale valorilor în timp și spațiu, de la cultură la cultură,  de la individ la individ. Ce ieri a fost rău, astăzi este bun. Ce este bun pentru mine, nu-i la fel și pentru altul. De ce să excludem nonvalorile din teoria despre valori, în numele unor etichete sau ierarhizări circumstanțiale? Până la (sau începând cu) un punct, știința (despre valori) trebuie să rămână neutră exteriorității pe care o cercetează. Nu-i vina axiologiei că sunt și valori negative, după cum nu-i vina medicinei că sunt și boli (de altfel, negativitatea nu-i decât un caz particular al pozitivității, un „grad zero” sau poate un „izvor” sau „potențator” al altitudinii valorice … ).

Educația axiologică s-ar referi numai la educația care se realizează în perspectiva valorilor autentice, validate ca atare de o anumită practică pedagogică sau socio-culturală, coextensive cu valorile umanității probate în timp dar și prin mecanisme intrinseci oricărui exercițiu sau perimetru cultural. Desigur că și educația în condițiile de dictatură (fascistă, comunistă) – de pildă – era direcționată de anumite valori, unele, din păcate, negative (le putem numi și „antivalori”, dar nu ieșim din sfera axiologicului). Fiecare sistem educațional își decantează un orizont valoric specific, care trebuie el însuși valorizat la un moment dat din „exterior” (problema care se pune este: la ce repere trebuie să-l raportăm). Conceptul de educație axiologică, ca instanță de referință cu conotație epistemologică, invocat în anumite împrejurări, ne ajuta să ieșim din cadrul restrâns al unor valori contextuale limitative, pentru a ne insera într-un orizont de valabilitate mai larg și mai stabil, cel al valorilor autentice și general acceptabile de umanitate. S-ar putea astfel evalua sisteme, procese și competențe educative dincolo de cadrul lor specific de generare. Este firesc ca fiecare sistem educativ, raportat la normele valorice interne, să pară a fi exemplar. Orice învățare se face în perspectiva și sub forța – uneori constrângătoare – a presupoziției propriei sale valori. Orice sistem de învățământ își „secretează” și propriul cadru de validare, de justificare și de întemeiere. Important pentru respectivul sistem este să reziste atunci când este confruntat cu o normativitate mai largă, care transcende propriului sistem de emergență, și care nu se erodează în timp și spațiu. Sub aspectul acțiunii concrete, educația în perspectiva axiologică ar însemna orientarea procesului educativ pe traiectele cele mai bune, identificarea sau exploatarea momentelor didactice privilegiate, finalizarea tuturor căutărilor prin cele mai bune alegeri, stabilirea de fiecare dată a unei ierarhii de finalități valabile hic et nunc, acționarea în funcție de o ordine pertinentă de priorități.

Relativ la cea de-a doua problemă pusă, considerăm că toate laturile educației pot și trebuie concepute într-o perspective axiologică (nu numai educația estetică sau cea morală, cum s-ar părea la o primă privire). Valorile fundamentale pot fi decelate atât corelat, pe linia specificității laturilor educației (pentru educația morală – binele, pentru educația intelectuală – adevărul, pentru educația estetică – frumosul etc.), dar și sincretic, pe o filieră nespecifică (binele, adevărul etc. în educația estetică; adevărul, frumosul etc. în educația morala; frumosul, binele etc. în educația intelectuală sau tehnologică etc.). Încât, gândim că educația axiologică este o exigență, un principiu teoretic si praxiologic care trebuie impus si respectat în toate ipostazele educației, atât în cele „clasice”, cât si în cele „noi”, de la perimetrul informal către cel formal. Înscrierea învățământului în perspectiva axiologică este o chestiune ce trebuie sa-i intereseze pe toți factorii implicați în educație, de la decidenți până la cei care o exercită sau practică la „firul ierbii, la practicilor de formare curente (în familie, la școala etc.).

Exigențele unei educații axiologice sunt cunoscute demult iar pentru aceste standarde au pledat mari pedagogi sau deschizători de drumuri în educație. Ceea ce facem noi e o invitație de a ne centra către o paradigmă conceptuală ce corespunde – natural – unei realități sau virtualități paideutice, pe care nu noi o inventăm sau o propunem. Încercarea noastră constă în a adecva o realitate – fie și posibilă – la o proiecție, la o exigență, la un gând; de a sugera practicii educative să se ridice la demnitatea presupusă de liniile de forță valorică ale conceptului în discuție, dar și de a găsi „cuvântul potrivit” pentru o realitate în curs de a se face, știut fiind faptul că o realitate va valora și în funcție de cuvintele care o înfățișează sau proiectează. Cuvântul (a se citi ideea, teoria) nu numai ca descrie o realitate, dar o și face, o pre-formează, o performează. Într-o realitate nu poți acționa direct, ci mijlocit, prin cuvinte nimerite. Propunerea noastră conceptuală servește deschis acestui gen de „realism” și dorim să fie cât mai potrivită spiritului vremii noastre.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

[instagram-feed]