Vizita la Universitatea din Cambridge

Orice intrare într-un spațiu inedit se constituie într-o nouă încercare existențială, într-un prilej de dilatare a sinelui prin cunoaștere și experimentare, într-o ocazie de supunere la probă a unor reprezentări personale. Cu atât mai mult cu cât mediul pe care îl explorezi pare a fi unul familiar (este vorba de un context pe care, cel puțin teoretic, îl cunoști, cel universitar). Totuși, nu poți să spui că nu ești puțin tensionat în legătură cu ceea ce urmează să afli. Dacă aparatul tău receptiv nu este pregătit să „vadă” ceea ce îi iese în cale? Dacă reprezentările tale „desfigurează” realitatea pe care urmează să o înfățișezi? Dacă modul tău de a valoriza lucrurile nu are nimic de a face cu valoarea purtată de ele? Dacă, dacă, dacă?… Cu toate riscurile – și până una alta – să vedem ce a fost. 

Vizita la Cambridge a fost facilitată de o absolventă a universității noastre, Mona Chiriac, care, după licență, a făcut un master la Cambridge și lucrează în prezent la o școală din Anglia, fiind formator asociat, în același timp, la o serie de proiecte universitare internaționale. Invitațiile oficiale, pentru mine și colegul Ciprian Ceobanu, au venit de la David Frost, profesor la Facultatea de Educație, inițiator al unui proiect de inovare și schimbare în educație, International Teacher Leadership. Atât Mona cât și David au fost deosebit de drăguți, ne-au așteptat în Londra și ne-au condus la Cambridge, Wolfson College, casa noastră pentru câteva zile.

În prima zi, duminică, ne-am abătut spre Londra, ghid fiindu-ne Mona. După un tur obișnuit (Piața Trafalgar, Grajdurile regale și Palatul Buckingham – unde am prins schimbarea gărzilor, Big Ben, Podul și Turnul Londrei) ne-am întors spre Parlament și Westminster Abbey, pe partea dreaptă a Tamisei. La obiectivul turistic ultim, în jurul bisericii, erau mii de cruciulițe artizanal confecționate, din lemn sau placaj, mai mari sau mai mici, și mulți maci din hârtie, simbol al jertfei și al eroilor căzuți în ultimele mari războaie mondiale. M-a impresionat acest frumos cult al eroilor, mai ales ca în acea zi și la schimbarea gărzilor de la Grajdurile regale erau mulți veterani de război, îmbrăcați în uniforme de sărbătoare și cu decorații pe piept. Câteva locuri noi am admirat cu prilejul revederii acestui oraș: Globe Theatre-ul lui Shakespeare, reconstituit la distanță mică de locul originar, și în care acum se joacă piese ale marelui dramaturg, galeriile de artă contemporană Tate Modern (mai mult pe fugă, unde sunt adăpostite opere ale impresioniștilor, cubiștilor, expresioniștilor, suprarealiștilor sau altor pictori greu încadrabili într-un curent) și, mai spre seară, un loc cu totul aparte, Camden Town, un spațiu stradal și arhitectonic ce adună o lume colorată, pestriță, bizară. Multe buticuri, magazine cu mărunțișuri, pub-uri, ateliere de tatuaj, atmosferă de bazar, tineri gălăgioși, expansivi, neinhibați… O emblemă oarecum originală a Londrei care aduce cu ceea poți întâlni, de pildă, și în alte capitale, la Paris, la Amsterdam, la Roma…

Ai o senzație ciudată când iei seamă că unele reguli sunt opuse celor încetățenite la noi. De pildă, sensul de mers al autoturismelor. La curbe sau în sensurile giratorii ai impresia că urmează să te ciocnești numaidecât cu mașina din partea cealaltă; iar când treci strada și vrei să te asiguri (în stilul nostru) ai toate șansele să fii călcat de autoturismul ce vine din direcția opusă celei pe care te asiguri. Probabil că și ei au aceleași probleme de adaptare când călătoresc pe continent. Situația, însă, îmi stârnește unele întrebări. Ce-ar fi dacă și alte reguli ar fi taman pe dos? Să te naști bătrân și, pe măsură ce trece timpul, să involuezi spre stadiul de copil, să cazi de jos în sus, să devii din ce în ce mai incult cu cât citești mai mult, mai needucat pe măsură ce ești educat…

Cambridge-ul este un oraș ce își desfășoară activitatea în jurul principalei sale meniri – pregătirea de rang superior. Universitatea are o organizare simultan duală, pe 31 colegii și mai multe facultăți ce interacționează cu colegiile (e mai greu de înțeles pentru gândirea noastră simplistă, categorială, „bolognială”; a propos, universitatea din Cambridge, ca și alte mari universități, nu a aderat la modelul Bologna – și bine a făcut!). Entitatea emblematică este colegiul, acesta fiind un fel de spațiu de socializare, de acomodare, de învățare, fiecare cu norme, cu ritualuri, cu embleme, cu un etos specific. Cam în toate colegiile (cele vechi, obligatoriu) se găsește în centru biserica sau capela, iar în jurul curților interioare, pătrate sau dreptunghiulare, se înșiră clădirile, din piatră patinate de multe secole, ce adăpostesc birouri, săli de curs, biblioteci, camere ale studenților etc. Primul colegiu datează de la 1209, când un grup nemulțumit de profesori și studenți de la Oxford a hotărât să pună bazele altui spațiu de culturalizare și de pregătire superioară. Cele mai noi colegii s-au înființat acum câteva decenii, având drept fondatori foști absolvenți bogați și cu predispoziții către mecenat (dar, poate, și dintr-un instinct de memorizare istorică, personală, colegiile purtând numele lor). În prezent, această universitate este considerată a fi cea mai bogată din lume, ca urmare a unor plasamente profitabile și a unei campanii fructuoase de strângere de fonduri.

Întâlnire cu David Frost și cu Fay Turner, responsabil cu dezvoltarea profesională, la ei la facultate. O clădire nouă, modernă, cochetă, arhitectură stilată și funcțională. Ne prezintă, pe scurt, paradigma pe care o propagă, prin studii, prin masteranzi, prin doctoranzi, prin mai multe proiecte. Care va să zică: filosofia de bază a acestui model constă în aceea că o reformă educațională și inovația, în general, trebuie să pornească de jos în sus, de la profesor, prin asumarea de către acesta a statutului de leader al schimbării și al inovării, printr-o implicare directă și reflecție critică față de propriile acte; toți membrii unei comunități de învățare au capacitatea de a fi lideri pe anumite direcții, indiferent de roluri sau poziții ierarhice; experiența sau expertiza acumulată individual trebuie co-împărtășită, difuzată și altora, printr-un parteneriat difuz, continuu și cumulativ; colaborarea profesorilor între ei sau cu agenți externi, cum ar fi cadrele universitare, asigură o diseminare a acestei experiențe, o extindere a ei la nivel regional, național, internațional. Totodată, încurajarea sau susținerea de către liderii formali, directorii de școli, se constituie într-un factor favorizant al acestei strategii. Ideea este acaparatoare și consider că este rezonantă cu tot ce este nou și pertinent în domeniul pedagogiei și al managementului educațional. Discut cu Mona, în mai multe rânduri, în ce măsură modelul ar fi binevenit și la noi. Ținând cont de specificul sistemului nostru de învățământ, organizat ierarhic, centralizat și încă normativ, dar și de mentalul corpului profesoral (care așteaptă recomandări de …sus), convenim că pentru România e binevenită o dezvoltare a aceste filosofii acționale și de jos în sus, dar și directivat de sus, de la instanțe supraetajate, responsabile și vizionare (dacă am dispune de o conducere inteligentă la nivel de minister, inspectorat, unități școlare). Există un rezervor de experiență ascunsă, camuflată, la nivelul profesorilor, ce merită să fie „descătușată” sau valorizată prin disipare angajantă și comuniune profesională.

Trecem de mai multe ori prin oraș. Și prin colegii, cele venerabile, adevărate bastioane ale cunoașterii și culturii. Vechiul și noul sunt la ele acasă. Zidurile masive, efigiile și emblemele din piatră, vechi de sute de ani, te îndeamnă la respect, tăcere, meditație. Pe ici pe colo, la Trinity College, statui ale foștilor învățăcei de pe aici: Isaac Newton, fizicianul cunoscut, Francis Bacon, colegul nostru meta-fizician, Alfred Tennyson, poet englez din epoca victoriană, Thomas Babington Macaulay, politician, poet, eseist (despre care, mărturisesc că nu auzisem), filosofi mai recenți precum Bertrand Russell, Ludwig Wittgenstein …și alții, și alții. Noul este și el prezent prin sutele de studenți, de toate națiile, care sunt la fel ca cei din alte părți, inclusiv de la noi, îmbrăcați nonconformist, cu aceleași straie induse de moda generalizatoare, cu accesorii obișnuite (de la iPod-urile agățate de gât până la cerceii din urechi). Cine poate ști câte genii sau viitori cârmuitori ai lumii nu își fac veacul pe aici, în ăst timp. O știm sigur, selecția este foarte dură, devii student la această universitate pe bază de merite, taxele sunt mari, rezultatele pe măsură. În rest, magazine și mărfuri ca peste tot, oarece tumult prin piețe sau restaurante, multe biciclete, autobuze specifice – istoria e prinsă între zidurile groase, prezentul forfotește dincolo de ele.

Și cum teoria, de una singură, nu este relevantă în Anglia, am coborât și la nivelul practicii, vizitând trei școli și discutând cu factorii responsabili despre implementarea acestui proiect. Prima școală vizitată a fost Barclay School, Stevenage, unde Mona este profesoară de geografie. Am asistat câte jumătate de oră la Geografie, Istorie și respectiv Științe. Elevi dezinhibați, interesați, gesticulații didactice abile, profesioniste din partea profesorilor. Mona stăpânește frumos clasa, apelând la un echilibru între directivitate și nondirectivitate, între sugestie și liberă decizie. Pregătirea din țară ca profesoară o detașează, în sens pozitiv, de alte moduri de manifestare didactică. Este fermă, convingătoare, atrăgătoare sub aspectul stilisticii predării. După activitățile didactice, profesorul de sport din această școală a prezentat cazul lui ca educator (auto)conducător, care a ajuns la o dezamorsare profesională personală (în urma unor episoade de dezangajare și plafonare – alunecarea în manierism, repetitivitate) și la o mai bună practică prin raportare critică la propria activitate A doua școală vizitată a fost Heathcote Scool, Stevenage, Hertfordshire, unde directorul școlii ne-a prezentat specificul implementării filosofiei proiectului Teacher Leadership, prin implicarea și disiparea unor directive în acest sens de la nivelul conducerii instituției. Următoarea instituție vizitată a fost Birchwood High Scool, unde timp de jumătate de zi am avut discuții separate cu directorul instituției, directorul adjunct, un grup de cinci profesori și un grup de trei elevi, reprezentanți aleși de colectivele claselor. Peste tot pe unde am fost, elevii purtau uniforme, adevărate însemne identitare, iar la prânz aceștia, dimpreună cu profesorii, serveau masa în cantina/restaurantul școlii.

Două aspecte m-au frapat la această a treia școală: 1) seriozitatea profesorilor, foarte tineri și optimiști, care și-au prezentat separat propria experiență didactică, bazată pe încrederea în elevi, de-formalizarea relațiilor cu clasa și diferențierea în predare-învățare și 2) maturitatea celor trei elevi, adevărați lideri generați de o practică școlară ce a pus accentul pe delegarea la elevi a unor responsabilități, dezvoltarea reflecției și a libertății de exprimare sau de acțiune. Am putut constata că oferta școlară este diferențiată, programa nu are un caracter constrângător, ca la noi, fiecare profesor delimitând conținuturi de predat diferite de la o școală la alta, de la o clasă la alta. În același timp, formarea continuă a profesorilor se realizează mai degrabă la nivelul școlilor decât înafara lor (în universități, la Casele Corpului Didactic – cum se face la noi), iar proiectele de dezvoltare personală au prioritate în fața unor stagii formale de certificare din partea unor instanțe abilitate în acest sens

Mediul universitar din Cambridge este plin de tabieturi și de gesticulații simbolice, ritualice. Din exterior, el pare a fi bizar. Dacă ai răbdare și îl studiez din interior, alta este perspectiva. Cum am spus, rolul colegiului este și unul de socializare, de solidarizare a unui corpus de castă meritocratică, de conturare a unei identități culturale, de perpetuare a unui etos. De la manierele micului dejun și până la cele privind decernarea diplomelor, totul stă sub semnul simbolismului, rafinamentului, gesticulației nobile. L-am studiat pe David în mai multe împrejurări. Discurs impecabil, politicos, manierat. Atent față de toți, înțelegător la circumstanțe, deschis și elegant. Spiritul englezesc circumstanțiat la mediul academic…

Asta nu înseamnă că omul și precaritățile lui nu sunt prezente sau că nu sunt arătate. Și în universitate, și dincolo de ea, putem găsi aspecte care spun că viața este polivalentă, are nuanțe, degradeuri, pete albe, cenușii, negre. Ceea ce este diferit este optica de raportare la acestea. Noi ne cam învârtim în jurul cozii, ne ascundem după degete. Ei nu. La noi chiar și când îți vine ceasul trebuie să ascunzi treaba asta, trebuie să te prefaci că trăiești, că ești chiar vioi…

Marți seara suntem invitați la un dineu oficial, Formal Hall, în sala destinată special acestor evenimente. O astfel de întâlnire formalizată, organizată din când în când, are menirea de a solidariza mediul academic, de a crea sau strânge legături, de a festiviza atmosfera din colegii. Am fost anunțați încă din țară că ținuta festivă este obligatorie. Pentru profesorii, doctoranzii sau absolvenții colegiului, purtarea robei academice s-a constituit, de asemenea, într-o cerință. De două ori am fost instruiți ce trebuie să facem și cum trebuie să ne comportăm la masă. Întâlnirea începe într-o încăpere, Combination Room, în picioare, prin ciocnirea de fiecare în parte a unei cupe de șampanie. La un moment dat, după semnalul unui gong, directorul colegiului ține un mic discurs și ne invită la masă în salonul pregătit pentru așa ceva. Mergem în sala mare și ne așezăm în spatele scaunelor, după cum se nimerește, nelăsând niciun loc liber, iar după un alt gong urmează o rugăciune, în latină, după care ne așezăm pe scaune. Regula impune, în timpul mesei, să ne prezentăm celui din față, celui din stânga și celui din dreapta, să purtăm discuții cu cei din jur. Noi am ocupat un spațiu oarecum compact, format din cunoscuți, singurul interlocutor necunoscut pentru mine a fost cel din stânga, un masterand de culoare în inginerie din Nigeria. In timpul servirii primelor două feluri, s-au ținut și discursuri (din partea reprezentanților studenților). Cafeaua s-a servit, tot după un sunet al gongului, în aceeași Combination Room. Tot gongul ne-a anunțat când să revenim în sală (desigur, pe alte locuri și în alte combinații) pentru a lua desertul și cele două feluri de băuturi digestive. Acestea din urmă (un vin de Porto și un dulce Sauvignon Blanc 2005) erau servite de fiecare din sticle ce se perindau prin fața noastră și care trebuiau tot timpul deplasate spre vecinul din stânga și așa mai departe. Regulile au fost destul de simple și le-am respectat în întregul lor. Iar vinul de la sfârșit, chiar dacă sticlele treceau rapid prin fața noastră, fiind solicitate, a fost așa de delicat și de parfumat!…

În fine, ne-am făcut ceva timp și pentru vizitarea unui muzeu de artă, The Fitzwilliam Museum, unde la parter am găsit o bogată și interesantă colecție de porțelanuri din toate epocile și culturile lumii, iar la etaj am admirat o ilustrativă colecție de pictură clasică, de la cea renascentistă la cea impresionistă. Nume mari, arhicunoscute, dar nu cele mai reprezentative opere ale artiștilor adunați în aceste galerii. Marile tablouri sunt împrăștiate prin alte părți…

Dar farmecul și identitatea Cambridge-ului trebuie căutate în altă parte. Ele plutesc pe străzi, în clădirile și zidurile vechi, în micile concerte din capele, în zecile de manifestări culturale zilnice – anunțate prin afișele agățate de garduri, în scârțiitul bicicletelor, în freamătul și privirea înviorată a studenților, în liniștea bibliotecilor, în dezbaterile din sălile de curs, în tot ce se vede dar, mai ales, în ceea ce încă nu am văzut. Drept pentru care trebuie să mai merg pe acolo să înțeleg și restul…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

[instagram-feed]