Secvențe din noaptea de Anul Nou

Este și nu este ceață. Orizontul se deschide fulgurant, nestatornic, când la câteva zeci de metri distanță, când spre mai bine de un kilometru. Cam toată ziua a fost așa. Zărim și nu zărim viloaiele de pe dealul din față ridicate de un renumit dezvoltator și parlamentar al locului, ce mănâncă politică pe pâine, zi de zi, la televizor. E spre miezul nopții, de Anul Nou. Cu câteva minute înainte de cumpăna dintre ani, se deschid și se înalță focuri, focuri, focuri. De artificii. De la restaurantele din jur, de la casele răsfirate pe colinele Buciumului, de la niște țânci ce se tot chinuie de juma de oră în mijlocul drumului. Dinspre centrul orașului, bubuiturile boxelor sunt înlocuite cu cele ale artificiilor. E mare tămbălău acolo, formații peste formații, lume-lume. De la noi, efluviile luminoase nu se zăresc, le vedem doar pe ale noastre. Minute în șir se înalță spre cer dâre de lumină ce explodează în văzduh luând diverse forme, culori, traiectorii. Șiraguri de scântei, stele mai mari, stele mai mici, stele ce se desprind din alte stele, fumuri învălmășite, mirosuri de chimicale, plescăituri de petarde, vociferări pe la vecini, clinchet de pahare ce se cinstesc. Zumzet generalizat, lătrături de câini ce sunt deranjați de așa zvăpăială umană, zgomotul televizorului ce se aude prin ușa întredeschisă zbârnâind în van, ca nebunul, de unul singur. Ba nu, e Vali Vijelie, cu tot neamul lui cel ne-adormit, off-ticat, alintat, manelizat, vanghelizat, multiplicat, fără număr. Așa am intrat în Noul An. Să ne fie de bine! Altădată, cu ani în urmă, în aceste clipe, eram cu băieții cu plugușorul și nu realizam când alunecam dintr-un an în altul. Acum, cetățean matur, în toată firea, stau acasă, intrând, nu-i așa, laolaltă cu lumea în ritmul și orânduiala vremurilor.

Te trezești înfricoșat din somn de niște zgomote ciudate de tobe, tălănci, clopoței. Ai vreo trei ani și nu știu cum se face că ești la bunica în odaia ei. Te arunci spre geamul mic de deasupra patului, încercând să te înalți pe picioare cât mai sus ca să vezi ce-i afară. Nu vezi mare lucru, geamul e înghețat dar bunica îl dezgheață, ca prin minune, prin suflul ei. Prind contur încet, în gerul dimineții, vreo șase figuri înspăimântătoare ce tot dansează în curtea mătușii tale dinspre tata. Au fețe negre, trupuri nițoase, haine din cordele de hârtie și cârpă colorate. Îți atrag atenția două înfățișări mai înalte cu ochi bulbucați, guri roșii, nasuri lungi, ca de ciocălău, și multe pene mari, colorate deasupra capului. Huauuu!…Cu siguranță că nu sunt oameni, sunt altceva, …dar oare ce-or fi? Bunica te ține în brațe, îți simte trepidațiile inimii când te apropie sau te îndepărtează de geam, poate din dorința de a te obișnui cu imaginile fioroase. Cele două arătări mai înalte se iau la trântă pe zăpada înghețată, zgomotele se întețesc, tobele bat, tălăngile zdrăngănesc, bunica îți spune ceva despre lupta dintre Anul nou și Anul vechi. Urmărești spectacolul mai mult timp cu înfrigurare și te liniștești doar după ce acele corpuri intră pe rând și cu oarece greutate în casa mătușii. Încerci să mai privești după un timp în curtea de alături, nu mai vezi nimic, geamurile au înghețat la loc.

Primele amintiri clare, legate de Anul Nou, sunt cele referitoare la bucuria mersului cu plugușorul simultan cu frica de mascați. Dată fiind această dualitate contradictorie, trebuia să intervină un terț, tatăl meu, care la început mă însoțea ca să mă apere de fioroasele arătări, care nu numai că fugeau după mine, dar și mă „ardeau” cu vreo nuia când mă prindeau. De aceea, poate, primele coșmaruri erau populate cu astfel de pocitanii chinuitoare. Să fi avut vreo patru ani când am început a merge cu uratul, de unul singur, mai întâi la bunici și apoi la vecinii din mahalaua satului. Cu timpul, și odată cu formarea și înmulțirea cetei, zona s-a extins, ajungând la întregul sat, uliță după uliță, după o tocmeală și viziune geostrategică ad-hoc, după puterile minților noastre copilăroase. Revin la primele imagini. Rețin câteva aspecte: pregătirea cu câteva zile înainte a traistei învrâstate, țesută de bunica, în care urma să strâng colăceii, merele, nucile (pe vremea mea primeam așa ceva), repetarea urăturii care nu-mi crea prea mari dureri de cap, fiind mereu aceeași și destul de scurtă („Aho, aho, copii și frați, stați puțin și nu mânați, lângă boi vă alăturați și cuvântul mi-ascultați!…S-a sculat mai an bădica Traian…etc. etc.”), nodul în gât înainte de a porni la drum spre case necunoscute, căldurile din picioare și mâni după frigul începutului și frământatul zăpezii sau, după caz, al noroiului de pe ulițele satului, satisfacția întoarcerii acasă cu traista plină, bucuria și simțul câștigului prin număratul banilor și punerea lor la păstrare într-o cutie în care fusese bomboane (cred că primii bani câștigați pe muncite au fost cei cu prilejul mersului cu uratul). Nu știam nimic despre revelion, despre emisiunile de la radio sau televiziune (cred că nici nu existau aparate de felul asta prin sat).

În comunitatea satului natal, pregătirea și mersul cu mascații constituiau un reper spiritual al anului, un punct forte în evoluția unui copil. Era o treabă foarte serioasă. Mi-am dat seama de acest lucru când, mai târziu, mutat la oraș, am constatat că astfel de instituiri grupale nu mai erau atât de unitare ca scop și coerență culturală, fiind pervertite, urâțite, „întrupate” de  „marginali”, întâmplător sau nu, cel mai adesea, de țigani etc. În sat, prin astfel de grupuri treceau toți cei care tânjeau la statutul de gospodar așezat, dornic să fie cinstit cum se cuvine de săteni. A face parte dintr-o astfel de trupă era un titlu de noblețe și nu rareori a juca cutare sau cutare rol stârnea oarece invidie între competitori. Într-un astfel de „joc” intrau cam toți membrii familiei, direct sau indirect, întreaga comunitate cunoscând un fel de frenezie pregătitoare pentru sărbători, cu caracter rememorativ și întremător. De altfel, multe elemente ale recuzitei (măști, capuri de cerb, capră, urs, costume specifice, tălăngi, clopoței, cârâitoare etc.) se transmiteau din generație în generație, tații ascunzând și păstrând cu grijă prin podurile casei, de la un an la altul, astfel de lucruri. Apoi, pregătirea trupei, vreme de circa o lună înainte, se constituia într-o „școală” a independenței și autogestiunii, de dezvoltare și maturizare pe cont propriu, copiii, sub supravegherea la distanță de către părinți, înjghebau cele trebuincioase piesei ce urma a fi jucată, lucrau dimpreună, împărțeau sarcini și responsabilități, își gestionau întâlnirile, experimentau unele conduite noi, chiar ilicite (o țigară, un pahar de vin…), instituiau un anumit folclor sau propagau mai știu eu ce idiomuri lingvistice specifice vârstei. Dincolo de toate aceste, interesa ca treaba să iasă bine, grupul să deprindă o anumită coerență, să se ajungă la satisfacția oferirii timp de o noapte și o zi a unui „produs” cultural pe măsura posibilităților fiecăruia dintre noi, a momentului și a mediului din care făceam parte. Iar oamenii gratulau prestația noastră atât imediat, prin primirea în bătătura lor (actul primirii, certificându-le, într-un fel, un anumit statut), cât și de-a lungul timpului, prin prețuirea noastră dincolo de acest moment și în funcție de felul cum ne-am jucat rolurile.

Un ritual aparte era cel legat de pregătirea și coacerea colacilor. De obicei, era singura ocazie când se făceau și se consumau colaci pe rupte (cu excepția unor praznice pentru morți, în zilele obișnuite de peste an). Episodul se petrecea cu o zi înainte sau în chiar dimineața zilei de ajun. De obicei, treaba începea de cu seara, când se pregăteau cele trebuincioase pentru ceea ce urma: covata din lemn, făina, drojdia, vreascurile pentru foc, instrumentele adiacente precum cociorva, lopățica, vătraiul, străchinile, coșarca pentru păstrarea colacilor copți. Frenezia începea dis-de-dimineață, cu frământatul aluatului și datul focului la cuptor. Îmi găseam totdeauna ceva de făcut și, cu sau fără voia bunicii sau mamei (ele gestionau treaba asta), căutam să mă bag și eu în seamă cu gândul că primul colac va fi al meu. Cel mai adesea, mă îndeletniceam cu întreținerea focului. Zeci de drumuri făceam din casă, unde se împleteau colacii, până la bucătăria de vară, unde era amplasat cuptorul. Pe vreme de ploaie, de zloată, de chiciură, de troian cât casa, de ger de crăpau pietrele – depindea de la an la an; de pe timpul când eram de-a șchioapă, și mă împiedecam în papucii trași în grabă, și până când eram mare de tot, când eu însumi controlam puterea focului și momentul scoaterii colacilor din cuptor; pe timpuri mai bogate, de la început, când se găseau de toate (sau, cel puțin, așa credeam), și până la vremurile de pe urmă, în acea perioadă de criză fără pereche de care începusem să-mi dau seama, când nici drojdie nu se găsea. Oricum, bucuria era mare, indiferent de vremuri și împrejurări, pentru că asistam la reeditarea unor rânduieli constante – ale familiei, ale satului, în care cu mic cu mare ne adunam, ne regăseam, ne identificam. Și apoi, gustul pâinii calde ce ne chema să ducem mai departe o îndeletnicire venită de nu știu unde, de nu știu când. Cum să uiți mireasma și gustul unic al colăceilor aburinzi ai copilăriei pe care nicicând nu le vei mai întâlni!

În timp m-am specializat și în urături, și în mersul cu mascații. Ani în șir, până spre terminarea liceului, am făcut parte din astfel de grupuri: în trupa de urători am făcut-o mereu pe-a muzicantul, cântând la muzicuță, iar la nivelul trupei de mascați am jucat mai multe roluri, de la cel de țigancă, trecând prin cele de arap, cerb, călușar, până la cel de împărat și chiar de căpitan. Revelioanele începeau să fie și la televizor. Deveneau un reper mediatic și chiar de bun gust. Mă bucuram de ele doar fragmentar, pe apucate, în seara de ajun, când eram invitați în case, la o prăjitură sau vreun pahar de vin, sau numaidecât a două zi, în reluare. Alte distracții nu erau. Nu existau nici cluburi, nici pub-uri, nici restaurante. Sortimentele de sucuri erau puține, artificii din astea mărețe nu se găseau iar prăjiturile se făceau în casă.

O senzație aparte, de indeterminare, tulburare și apăsare, unică în felul ei, o aveai (o am și acum) după ce tot tumultul sărbătorii a trecut și s-a așternut liniștea. Se întâmplă cam în a doua zi a anului, seara, după ce ți-ai mai revenit din oboseala nopții nedormite, când impresiile s-au decantat și încerci să intri în „normalitatea” vieții. Ieși afară, în răceala serii, în căutare de nu știu ce, și privești mirat, ca un nou născut, spre imensitatea bolții înstelate de deasupra ta. Trăiești niște clipe privilegiate. De abia atunci realizezi că ai intrat în alt ev, că simți timpul, la propriu, că porți povara lui. E o liniște profundă, ca cea a începuturilor absolute, iar din cer Dumnezeu îți șoptește doar ție: iată, ai un nou răgaz, ți-am dat timpul asta, tu ce faci cu el?

3 comments

  1. Nu ramane decat sa traim bucuria aducerilor aminte si sa impartasim momentele unice cu cei dragi si apropiati noua… Profit de ocazie pentru a va transmite un An Nou frumos, cu sanatate, linistit si plin de bucurii. LA MULTI ANI!

  2. Mi-au dat lacrimile de emoţie. M-am regăsit în multe dintre amintirile copilăriei dumneavoastră, în trăiri, în sentimente. De la suflul bunicii pe geamul îngheţat la mersul cu pluguşorul, pe care-l rosteam cu foc la fiecare casă (ba le mai dădeam „lecţii” şi celorlalţi: „Tare, mă! Rar, clar şi cu toată inima!”) la traista veche, ţesută de bunica când era mai tânără, şi, mai departe, la drumurile până la cuptor, între casă şi bucătăria de vară. Îmi ascundeam teama de mascaţi… Îi spuneam bunicii: „Ia dă-l, bunică, pe Sfântul Neculai (nuiaua „magică”) din cui, că le-arăt eu lor!” Eram tare vitează! Şi nici nu-mi era greu, că doar mă ţineam cu mâinile amândouă de pestelca bunicii. 🙂 Mergeam şi cu Semănatul, însă numai la rude şi la vreo câţiva vecini.
    M-am regăsit şi în senzaţia de la sfârşitul povestirii. Cu diferenţa că la mine se petrece în chiar prima zi a anului şi e trăită intens. Poate şi din cauză că prima zi coincide cu naşterea mea. „Iată, ai un nou răgaz, ți-am dat timpul asta, tu ce faci cu el?”… N-am ştiut niciodată să-I răspund la întrebare. Nu ştiu nici acum. Apoi, mi-ar veni greu să-I spun, de fiecare dată, că-I pierd darul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

[instagram-feed]