Unde ne sunt zăpezile de altădată!…

Chiar dacă a trecut jumătate din iarnă, de-abia acum s-a îndurat Dumnezeu să ne aducă zăpadă, din belșug, ca să ne astâmpere așteptările și chiar să dea peste cap oameni, fapte, drumuri, regiuni. Ca mai întotdeauna, astfel de întâmplări cosmice, cât se poate de normale, se lasă cu o isterie națională ațâțată, se-nțelege, și de mass media.

Altădată nu era deloc așa. Zăpadă era destulă, uneori cât casa, de mergeam spre școală, după vreo zi-două de stat acasă, pe cărări cocoțate deasupra gardurilor, că ulițele nu se mai cunoșteau. De regulă, astfel de fenomene erau așteptate și îndurate cu calm, cu răbdare, cu savoare. Făceau parte dintr-o scenografie divină din care vedeam sau extrăgeam doar partea ei frumoasă. Oamenii și ritmicitatea acțiunilor lor se restrângeau, intrau într-o binevenită acalmie, organismul comunitar se replia în concordanță cu noile limitări. Nu era

nici durere, nici întristare, nici răzvrătire. În primul rând, pentru că lucrurile erau astfel orânduite că în orice gospodărie erau de toate, de la făina cea din magazie, laptele vacii din staul, cărnurile atârnate prin pod, ceva legume și, desigur, butoiul cel cu vin din beci. Ca să ai acces la ele trebuia o minimă intervenție, de a le lega prin câteva cărări sau tuneluri făcute degrabă prin zăpada bătucită de propria-i greutate. În al doilea rând, pentru că se crea un alt orizont praxiologic unde nu mai erau urgențe (mersul la serviciu), unde se putea statua amânările, unde refluxul acțiunilor pe scena socială nu era sancționat. Cel puțin în comunitatea tradițională, lucrările gospodărești se sincronizau cu fenomenele naturale, meteorologice (nu săpai grădina pe timp de ger sau vifor). Pe urmă, trebuie să remarcăm că activitățile nu încetau, ci luau un alt curs, un alt contur: în casă se găsea întotdeauna ceva de făcut: de țesut sau cusut (în casa bunicilor, de pildă), de reparat ceva, de împletit, de croșetat, de încercat noi formule culinare (turte cu magiun pe plită, mălai cu bostan în rolă etc.) sau, pur și simplu, întinsul la vorbă seara, la o cană de vin fiert cu vreun văr, vecin, fin, cumătru etc.

Anotimpul zăpezii – înzăpezirea – era timpul răgazului, al replierii spre sine, al regăsirii în alții, al depănării amintirilor. Leg astfel de împrejurări de poveștile din odaia bunicilor unde la lumina lămpii se strângeau câțiva foști camarazi norocoși care rememorau chinurile îndurate la Cotul Donului, în timpul încercuirii, când au murit în brațele lor zeci de vecini și rude; îmi stăruie în memorie acele strategii groaznice de supraviețuire prin hrănirea cu coji de cartofi de la gunoi sau nu știu ce ramuri de arbori; de asemenea, gloanțele sau schijele care i-au nimerit și i-au schilodit pe viață, scoțându-i din război pentru câtva timp (am aflat atunci, cu înfiorare, că o parte din laba piciorului bunicului rămăsese pe câmpurile de bătălie de prin Basarabia). La lumina lămpii, în zgomotul focului cel strașnic, în miros de cartofi sau turte coapte pe plită, pitit într-un ungher mai întunecos al odăii interiorizam astfel de întâmplări, le prelungeam cu noi elemente în imaginația mea și le reluam cutremurat în visurile agitate ale nopții mele de copil.

Ce se întâmplă acum? Nu mai ținem cont de constrângerile și ritmurile naturii, ne luăm la „trântă” cu ea, o ținem langa pe a noastră seduși de cerințele programabilității și eficienței. Nimic nu mai poate fi amânat, ne grăbim, trebuie să ne înscriem în grafic, suntem excluși – nu-i așa – dacă țintele nu sunt atinse la timp. Cum altfel să ne explicăm sutele de autoturisme „surprinse” în nămeți, când se știa deja (har prognozelor meteorologice) ce urma să se dezlănțuie? Oare schemele noastre acționale nu suportă restructurări când timpul o solicită? Am ajuns să fim atât de inflexibili și insensibili la ceea ce este dincolo de noi, acționând doar în funcție de porniri mecanice interioare? Ne-am de-naturalizat atât de mult încât acționăm robotic, fără minte si fără suflet, punându-le în pericol și pe una și pe alta?

Nu militez pentru valori revolute, mărginit fiind de romantisme copilărești. Trăim într-un imperiu al constrângerilor de tot felul. Dar cred că în „lupta” cu natura trebuie s-o lăsăm mai moale. E nevoie de replieri acționale, de formule flexibile, de algoritmi alternativi de făptuire când vremurile le impun. În fond, în această încăpățânare de a „da cu natura de pământ” ne luptăm cu noi înșine, cu o dimensiune bazală a ființei noastre, ce nu trebuie camuflată de exteriorități abstracte, impersonale, mercantile. Este trist că în mersul acesta progresist nu am ajuns la un rafinament în ceea ce privește stabilirea unor raporturi mai blânde cu natura dinafara și din interiorul nostru.

Unde ne sunt zăpezile de altă dată!… Sau, mai bine zis: unde suntem noi, cei de altădată, cu sau fără zăpezile ce ni s-au dat!…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

[instagram-feed]