Despre bunicii mei, cei adormiți demult…

Bunicii mei dinspre mama erau tare doritori și mândri de prezența copiilor în bătătura lor. Mare bucurie mai era când se strângeau laolaltă. Aveau șapte de toți, trei fete și patru băieți (unul le murise de mic, de tifos, parcă), doi dintre ei fiind cavaleri, adică necăsătoriți, pe vremea primei mele copilării. Aveau nurori sau gineri din oraș, cinci în total, și deja vreo patru nepoți – de la cei care se căsătoriseră mai devreme – printre care mă număram și eu. Erau tare mulțumiți că ai lor copii făcuseră oarece școală și lucrau la oraș, cu excepția mamei, ce rămăsese cu două clase, dar avusese noroc că luase un tâmplar dintr-un sat vecin – aspect ce nu era deloc trecut cu vederea.

Mergeam la ei în grămadă, după ce se adunau mai întâi pe la noi (doar în satul meu ajungea cursa de la autobază), urcând și coborând ditamai dealul dintre Osoi și Comarna (dura, când erau și cu copiii, mai bine de două ceasuri). Am mers de multe ori pe acea cale, dar îmi aduc aminte de episoadele în care ploua cu găleata, alunecând (la deal, sau la vale) prin hleiul drumului, înaintând anevoios, uneori desculț, cu sandalele în mână, ținându-ne unul de altul sau de huceagurile de alun de pe marginea potecii. Erau niște drumuri adâncite, ce șerpuiau prin haturile loturilor de pământ, și care se transformau în râuri pe vreme de ploaie. Asociez această străbatere topografică cu bucuria ploii așteptată și binevenită, cu belșugul, cu destinderea, cu convivialitatea. Era un ritual al deschiderii fraterne, al expansiunii afective, al prefațării unei întâlniri necesare, fundamentale, originare. Mergem cu toții (Mitică, și Antoaneta, și Grigore, și Gica, și Lenuța, și Ilie, și Costică, și Nuța, și Romică, și cele două verișoare, Ana și Coca, ale căror nume le încurcam mereu…) la cei mai bătrâni și respectați dintre neamurile noastre! Când străbăteam acest traseu singur, mă adânceam în mine însumi, mă proiectam în ceea ce putea să se ivească mai departe – de după un copac, un tufiș, un dâmb, discutam pe înțelesul lor cu florile de pe pajiște, cu diferitele păsări sau gâze ale pământului, dar mă și înfruptam cu diferitele poame ale verii sau toamnei, existente din belșug, precum frăguțe, zmeură, cireșe, mere, struguri, piersici și câte or mai fi fost.

Primăvara devreme, când încă petele de zăpadă nu s-au dus de tot, ieși pe prispa casei bunicilor tăi și te întreții cu primele gâze, cu „vaca Domnului”, mai ales,  care fac șiruri-șiruri către crăpăturile din lut făcute peste iarnă. O muscă bezmetică e gata să îți intre în ochi. Ai vreo opt ani și ești lăsat stăpân peste gospodărie, că bunicii sunt plecați în oraș. Iașul nu e departe, e la vreo 12 kilometri, dar jumătate din distanță trebuie să o faci pe jos, peste deal, la Chicerea, până la stația de autobuz cea mai apropiată. Consemnele sunt clare: ai mâncarea aici, dacă îți este frig faci focul așa și așa, dacă ai poftă ai și niște mere sau nuci în camera rece, pe la unu dai grăunțe la găini, apoi la porc etc. Le faci pe toate, ba, mai mult, pui mâna și pe o carte și citești o poveste despre un copil în căutarea mamei care te emoționează (am aflat acum, era Edmondo de Amicis  „De la Apenini la Anzi”). E povestea disperată a unui băiețel, cum ești și tu, și care, până la urmă, trecând prin multe încercări, ajunge să își identifice mama. Ești afectat de această poveste, faci corp comun cu ceea ce citești, te emoționezi și plângi minute în șir. E pentru prima dată când plângi pentru alții, pentru cineva străin și îndepărtat dar cu care te identifici. Și cum bunicii nu mai vin, mai citești încă o dată, și încă o dată, plângând și re-plângând. Spre după amiaza, când soarele bate mai tare, îți mai revii, ieși din nou afară și, în așteptarea întoarcerii bunicilor, măsori timpul mai întâi numărând până la 100, uitându-te mereu în direcția din care trebuiau să apară, apoi cu bătăile degetelor, ale inimii, ale vrerii. Îți tot dorești să vină odată, să îi vezi la capătul uliței, faci sute de drumuri către poartă, îți numeri pașii, din nou numeri până la 100 …aproape că se face întuneric. După ce ai pierdut bătălia cu astfel de tertipuri de manipulare și accelerare a timpului, cauți prin cea cutie din lemn sculptată, aflată pe geam, și te minunezi de ce găsești acolo: poze cu bunicii tăi pe când erau tineri, cu frații și surorile lor, cu cunoscuți și necunoscuți, apoi, pagini îngălbenite de timp, certificate de naștere, înscrisuri și chitanțe. Bineînțeles, când ți-e gândul în altă parte, apar și bunicii munciți de-atâta drum, stropiți și murdari de noroi, dar cu mult așteptatele bomboane de mentă pentru nepoțelul cel deștept, harnic și cuminte.

Mi-l amintesc pe bunicul Ioan aplecat asupra pământului, în genunchi, chiar, lucrându-l de zor, în fel și chip (săpând, prășind, scormonind, mutându-l de ici acolo), scoțând din el (era cel mai negru pământ pe care-l văzusem vreodată) minuni de legume, de fructe, de flori. Era agil și rapid, își încărca timpul cu vreo treabă, o clipă nu stătea. Era zvelt, înalt,  cu o chelie înainte de vreme, iar mersul îi era drept și iute. Dacă în timpul săptămânii era cel mai umil lucrător, îmbrăcat ca vai de lume, cu galoși și pantaloni peticiți, duminica, când mergea la biserică sau la iarmaroc, își depășea starea printr-o eleganță atipică pentru un țăran, îmbrăcat în balon de fâș și pălărie neagră, cu pantofi lustruiți, etalând un discurs oarecum sentențios, boieresc, profesoral. Era chibzuit în toate cele, își ținea socotelile contabilicești cu acribie, notându-și pe niște foi, cu creionul chimic, toate veniturile și cheltuielile. Fusese chipeș la tinerețea lui, trecuse cu greu prin frontul de răsărit și cu demnitate în anii de după, când i s-a confiscat tot, ajungând un simplu și umil colectivist. Avusese noroc că pământul de lângă casă nu i se luase tot, fiind mai spre râpa unui pârâu, așa încât își putuse amenaja una dintre cele mai mari și bogate grădini care se putea imagina atunci.

Îi plăcea s-o facă pe amfitrionul, să îți arate toate din gospodăria lui. Începea, bineînțeles, cu grădina. Cum și-a pus via pe șpaleri, cum a mai înlocuit o tufă de vie, cum arată roșiile – trebuie iar copilite!, unde a pus în acest an cartofii – Doamne, iar au apărut gândacii de Colorado!, cum a rodit nucul cel tânăr – trebuie să-i tai crengile de jos!, cât e de la suprafață apa din fântână că scoți găleata cu mâna!, cum a zărit un șarpe zilele trecute – să nu cumva să intri în papura aia!, cât de încărcat e agudul anul acesta – și-mi dăruie o mână de dude negre și cărnoase, dar ce flori frumoase avem anul acesta, măi Pachițo! – și-mi arată zambilele roz, și crinii, și dumitrițele, și regina nopții, și mușcatele roșii, și  – fii atent, ce frumos miroase! – și face cu mâna spre straturile de petunii… Mai apoi, îmi arată ce a mai cumpărat nou prin casă – un pat, un dulap etc., iar bunică-mea, a nu știu a câta oară, îmi înșiră pe pat noul set de prosoape și de pături, pentru înmormântare, ce le cumpărase pentru a le înlocui pe altele ce se învechise…

Bunica, mai tânără cu ceva ani decât el, era mai molcomă și înceată, dar răbdătoare și înțelegătoare. Îl respecta pe „omul” ei, îl slujea cu mintea, sufletul și umbletul, deseori i se adresa cu „dumneata”. Apucaseră amândoi un alt model cultural, o altă imagine despre familie ce se perpetuase prin negurile vremii și care nu mai concorda cu ce era atunci, darămite acum. Știu că munceau și ardeau pentru copiii lor, pentru fiecare necaz sau durere a fiecăruia dintre ei, le simțeam mâhnirea și tremurul sufletesc la orice problemă care apărea, la orice deteriorare a unor relații din sânul familiei lor. Doar Dumnezeu știa cum îi crescuse și îi ținuse la cele școli, cu rodul cireșelor, al strugurilor și al altor fructe cărate ba cu brațele, ba cu carul în cea hală din târg.

Venise cu greu în oraș, era obosit și tras la față. Nu se simțea bine de mai mult timp, și cum durerea devenise insuportabilă se hotărâse, în cele din urmă, ca orice țăran care crede mai mult în puterea lui Dumnezeu decât în cea a doctorilor, să meargă la consult. Eram elev în penultimul an de liceu, stăteam în gazdă la mătușă-mea (fiica lui) iar după consultare a venit în camera mea și a adormit nefiresc,  în câteva clipe. Aflase sau intuise verdictul fatal: cancer digestiv. L-am privit cu luare aminte, poate pentru prima dată cu alți ochi, iar în trupul adormit, zvâcnind din când în când, am întrevăzut o pace stranie, ce anunța împreunarea tăcută a destinului propriu cu veșnicia, de care are parte, mai devreme sau mai târziu, fiecare dintre noi. O înscriere normală în temporalitate, fără îndârjiri și patimi. O asumare cuminte și sfioasă a sfârșitului lui pământesc. L-a luat Dumnezeu la sânul său pe vremea cireșelor și a primelor flori de trandafir, după un an și ceva de chin, după ce trupul i se uscase și devenise de nerecunoscut, fiind împăcat cu faptul că ce trebuia făcut făcuse.

 

 

Notă. La puțin timp după postarea de mai sus, verișoara mea, Spataru Ana Carmen, a pus la Comentarii un text care mi se pare că întregește fericit gânduri și simțiri. Cu permisiunea ei, căreia îi mulțumesc, adaug acest comentariu mai jos:

„Citind randurile tale, s-au desteptat in mine automat o gramada de emotii si sentimente. Drept pentru care, la serviciu fiind, m-am rupt de lumea inconjuratoare, am fost doar eu si amintirile si am scris ceea ce urmeaza dintr-o suflare. E foarte emotionanta evocarea bunicilor, parca-i vad pe amandoi…Bunicii, casa lor, gradina, tot satul, au ramas in sufletul meu ca un loc de poveste, un loc magic. Niciodata si niciunde n-am sa ma mai simt ca acolo. Imi revin in amintire crampeie, momente petrecute in vacante: cum bunica ne-a invatat, pe mine si pe sora mea, Tatal Nostru; mancarea gatita de bunica, care avea un gust deosebit, fiind pregatita la foc de lemne, pe plita; prunele goldane, asa cum n-am mai mancat niciodata si mai ales, AGUDUL!!! Cred ca-ti aduci aminte cum ne faceam toti cei patru nepoti, cand ne aflam toti deodata in vacante acolo, la bunici, urcati in acest agud, care ni se parea urias, un fel de culcus. Un ciot mai iesit in afara era un volan, ne intreceam in curse…Imagineaza-ti patru copii urcati intr-un agud, era o lume intreaga acolo, n-aveam nevoie de nici o alta jucarie: ne ajungeau frunzele, crengile, agudele – in diferite stadii de coacere, erau de la albe, rozii, rosii, pana la negre . Si mai ales imaginatia noastra fara limite! Dar gradina! Era o adevarata aventura explorarea ei. Aveam acolo niste puncte de reper, care au ramas asa si astazi in sufletul meu: ciresul alb, incarcat de roada in fiecare an, cu cele mai gustoase cirese, marul cu mere tiganci, teribil de aromate si dulci, care tineau pe iarna, aveam toata iarna mere de la el, stiam fiecare pom, stiam gustul fructelor fiecaruia: par, prun, mar, gutui, cires, visin (visinii faceau un fel de clei pe scoarta lor, il cautam fiindca era foarte dulce si bun). Soiurile de struguri…ce nu era acolo…babeasca, otonel…celelalte nu le mai stiu. Si paraul! Ooo, ce mai cascade construiam acolo! O lume pe care n-am s-o mai regasesc niciodata in realitate, ea este vie si nemuritoare doar in sufletul meu. Si uite, nu doar in al meu, este prezenta si in sufletul tau! Desi viata ne-a despartit cumva si n-am pastrat legaturi foarte apropiate, cu fire nevazute, ne leaga aceste amintiri. Cu mult drag, Ana (vara ta)”.

 

1 comment

  1. Citind randurile tale, s-au desteptat in mine automat o gramada de emotii si sentimente. Drept pentru care, la serviciu fiind, m-am rupt de lumea inconjuratoare, am fost doar eu si amintirile si am scris ceea ce urmeaza dintr-o suflare.
    E foarte emotionanta evocarea bunicilor, parca-i vad pe amandoi…Bunicii, casa lor, gradina, tot satul, au ramas in sufletul meu ca un loc de poveste, un loc magic. Niciodata si niciunde n-am sa ma mai simt ca acolo. Imi revin in amintire crampeie, momente petrecute in vacante: cum bunica ne-a invatat, pe mine si pe sora mea, Tatal Nostru; mancarea gatita de bunica, care avea un gust deosebit, fiind pregatita la foc de lemne, pe plita; prunele goldane, asa cum n-am mai mancat niciodata si mai ales, AGUDUL!!! Cred ca-ti aduci aminte cum ne faceam toti cei patru nepoti, cand ne aflam toti deodata in vacante acolo, la bunici, urcati in acest agud, care ni se parea urias, un fel de culcus. Un ciot mai iesit in afara era un volan, ne intreceam in curse…Imagineaza-ti patru copii urcati intr-un agud, era o lume intreaga acolo, n-aveam nevoie de nici o alta jucarie: ne ajungeau frunzele, crengile, agudele – in diferite stadii de coacere, erau de la albe, rozii, rosii, pana la negre . Si mai ales imaginatia noastra fara limite! Dar gradina! Era o adevarata aventura explorarea ei. Aveam acolo niste puncte de reper, care au ramas asa si astazi in sufletul meu: ciresul alb, incarcat de roada in fiecare an, cu cele mai gustoase cirese, marul cu mere tiganci, teribil de aromate si dulci, care tineau pe iarna, aveam toata iarna mere de la el, stiam fiecare pom, stiam gustul fructelor fiecaruia: par, prun, mar, gutui, cires, visin (visinii faceau un fel de clei pe scoarta lor, il cautam fiindca era foarte dulce si bun). Soiurile de struguri…ce nu era acolo…babeasca, otonel…celelalte nu le mai stiu. Si paraul! Ooo, ce mai cascade construiam acolo!
    O lume pe care n-am s-o mai regasesc niciodata in realitate, ea este vie si nemuritoare doar in sufletul meu.
    Si uite, nu doar in al meu, este prezenta si in sufletul tau!
    Desi viata ne-a despartit cumva si n-am pastrat legaturi foarte apropiate, cu fire nevazute, ne leaga aceste amintiri.
    Cu mult drag,
    Ana (vara ta)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

[instagram-feed]