Nedumeriri

Orice deplasare într-un spațiu strain – într-o altă țară, de pildă – este însoțită de un registru de trăiri paradoxale: vrei și nu vrei să părăsești poziția știută, obișnuită, confortabilă. E un alt mod de a-ți ieși din fire. Primul gând care premerge întreaga acțiune e că trebuie și chiar că e bine să pleci: e o datorie profesională, o ocazie de a învăța lucruri noi, un prilej de a reorganiza fapte, priorități, proiecte. Cauți, nu-i așa, cât mai multe argumente care să te miște din loc. Cu cât termenul plecarii se apropie, începe grija sau stresul: să se lege toate secvențele în materie de transport și cazare, să pui tot ce-ți trebuie în valiză, să nu uiți actele sau banii, să prinzi avionul etc. Până la urmă, toate se adeveresc a fi bune și frumoase. Cel mai bine e când te întorci, nu când pleci. Întoarcerea este resimțită ca o victorie, ca o ocazie de a pune în balanță doar câștigurile: ce lucruri noi ai mai aflat, ce oameni ai mai cunoscut, ce chestii inedite ai mai văzut. Plecatul la drum e greu; întoarcerea – e vizată ca o împlinire și o ușurare. Când pleci, ești speriat de sumedenia de potențialități; când te întorci, ești mulțumit pentru că ai la îndemână doar fapte limitate, acțiuni certe, date exacte…

Multe ți se pot întâmpla într-o singură zi: la prima oră, compui și trimiți un răspuns cu o miză mare, prin email, către o altă universitate; apoi, primești vizita unui potențial doctorand și îți aduci aminte că în ultima lună au mai trecut vreo cinci pretendenți (cam mulți vor asta, nu se mai poate fără…); pe la zece, semnezi un teanc de certificate pentru absolvenții de acum doi ani (întotdeauna există un decalaj între timpul studiilor și momentul certificării acestora); la unsprezece, te întreții cu o delegație de colegi de la o universitate din Franța, cu care pui de un proiect internațional; ceva mai târziu, te vizitează fosta și buna ta profesoară de istorie din liceu, acum pensionară, cu care rememorezi câteva episoade frumoase din vremurile de altădată; la prânz, tragi o fugă la rectorat pentru a discuta, cu prorectorul de specialitate, procedurile de echivalare a studiilor de rang preuniversitar în studii de licență în conformitate cu un recent ordin de ministru… Și altele, și altele… O mare densitate de acțiuni pe unitatea de timp, încât toate trec repede, fără să te solidarizezi cu ele, fără să le savurezi… O îngrămădire de acțiuni care afectează sensibilitatea și memoria noastră. Aproape că nu ai timp să iei seamă de ele. Altădată, doar unul dintre faptele invocate mai sus se putea constitui într-un reper al anului. Acum, toate acestea se întâmplă în jumătate de zi. Un alt mod de a îndura temporalitatea, unul fugitiv, accelerat, scelerat. Mi-aduc aminte că, pentru bătrânii din satul meu, mersul la oraș (în Iași, la circa 20 de kilometri distanță) se constituia într-o întâmplare rară, chiar nodală. Pregătirea se transforma într-un adevărat ritual, iar secvențele evenimentului deveneau prilejuri de aducere aminte pentru ani întregi, poate chiar pentru întreaga viață. Nu mai spun de faptul că pentru mulți bărbați cel mai important eveniment al vieții era armata, singura ocazie de a părăsi vatra satului. Se putea trăi așa, în lentoarea vieții, după cum se poate și acum, în tumultul ei. Câteva întrebări ne dau, totuși, târcoale: cum o fi mai bine?; cum putem extrage mai multă bucurie din evenimentele ce ni se întâmplă?; raritatea nu e un însemn al valorii lor?

Ni se dă de înțeles, la tot pasul, că e bine să fim primii în toate cele: la învățătură, la locul de muncă, în viață. Cel care se plasează pe un loc secund nu este luat în seamă, nu este demn, e chiar repudiat. Istoria omenirii reține doar pe primii, cel puțin pe cei care se plasează așa la un moment dat și din anumite puncte de vedere. Se manifestă o propensiune de a ne opri la suprafața (era să zic, „înălțimea”) lucrurilor, de a valoriza pe cei care ies în față, care sunt „primianți”, care sunt „mari” (din punctul lor de vedere și al altora), de a nu vedea ce se întâmplă mai departe, de a nu cerceta cum evolueză oamenii și faptele lor. Oare nu ar fi cazul să devenim mai atenți față de cei care sunt plasați după primii – la secunzi, la cei de pe următoarele „locuri”, la perdanți? Nu cumva și aceștia urnesc lumea? Aceștia, din urmă, nu au ceva de zis? Nu merită să fie luați în seamă? Mă gândesc, pe linia interogațiilor de mai sus, la un singur „caz”, în materie de asumare a „secundariatului” și a smeritei lucrări, așezări, poziționări: la Iisus Hristos. Iată ce ne spune în Scriptură: „Dacă cineva vrea să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toți și slujitor al tuturor” (Marcu 9.35). „Căci cel ce este mai mic între voi toți, acesta este mare” (Luca 9.48). „Știți că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele și cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie așa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Și care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă” (Marcu 10.42 44). Cum sună această chemare, dacă e să ne raportăm la „logica” noastră și la chemările vremurilor actuale? Nu-i așa că ceva nu se leagă? Nu-i așa că ne este greu să acceptăm starea de umilitate, de slujbaș, de „codaș” într-o lume ce ne îndeamnă să fim, de dimineața până seara, competitivi? Oare de ce?

7 comments

  1. Decizia de a avea un moment de răgaz ne aparţine. Chiar şi secvenţele alocate fotografierii acestei ” nedumeriri”au presupus o oprire a curgerii firescului ce aparent nu ne lasă altă opţiune decât să fim ….competitivi. Rolurile pe care le avem, mai mult sau mai puţin asumate, ne cer să facem simultan atât de multe , încât peisajul cotidian se schimbă vertiginos. De multe ori simt că aş avea nevoie ca ziua să fie de 48 de ore, în care să resimt odihna după numai 5 ore de somn ,pentru a putea face bine şi pe îndelete lucrurile importante.

    Mă gândesc la competitivitate.Îşi pierde din ferocitate odată ce facem ceva foarte simplu, medităm la ea şi la efemeritatea şi valoarea laurilor pe care îi aduce.

  2. Multumim pentru gandurile de bine, Parinte. Asa este, avem menirea de a da relief si profunzime acestei realitati prin educatie si lucrare spirituala. Altfel, am prelungi si ne-am complace in …platitudinea vietii. Simpatizez cu aceasta invitatie a dumneavoastra de a lucra la a treia dimensiune a existentei – profunzimea, prin infuzia de contemplatie, atat de mult hulita astazi.
    Sa aveti o saptamana binecuvantata!
    Cu respect,
    Constantin Cucos

  3. Multumim pentru gandurile de bine, Parinte. Asa este, avem menirea de a da relief si profunzime acestei realitati prin educatie si lucrare spirituala. Altfel, am prelungi si ne-am complace in …platitudinea vietii. Simpatizez cu aceasta invitatie a dumneavoastra de a lucra la a treia dimensiune a existentei – profunzimea, prin infuzia de contemplatie, atat de mult hulita astazi.
    Sa aveti o saptamana binecuvantata!
    Cu respect,
    Constantin Cucos

  4. Ne miscam si circulam pana cand ajungem sa intelegem ca statornicia nu este doar o chestiune de loc. Si nici viata doar o chestiune de timp (apropo de zicerea „nu irositi timpul; din el este facuta viata.” ) Chiar si ego-ul este „de tinut aproape”; V.Soloviov spune ca „fara forta personalitatii care se afirma pe ea insasi, fara forta egoismului, chiar binele in om e neputincios si rece, e doar o idee abstracta.” O fi bine asa?Numai bine!

    1. O fi si asa bine. In fond, prin ego-ul nostru intram in lume si ne aratam altora respectul, pretuirea, iubirea. In masura in care acesta nu se restrange la sine, autoreflectandu-se, si il ia in seama si pe altul, e necesar sa ne punem in valoare, in acest fel, propria personalitate. Daca nu prin noi, atunci prin cine?…

      1. Voiam doar sa spun ca si „slujirea aproapelui” este mai bine facuta, mai pretuita atunci cand avem, printre altele, mai mult discernamant sau dupa ce am invatat sa spunem „nu „. Numai bine!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

[instagram-feed]