Cartea – mod de întrebuințare

Viața omului e strâns legată de carte. Generarea și transmiterea culturii este de neconceput înafara acestui obiect. Raportul omului cu cartea e unul fundamental, permanent, necesar și adesea complicat. Civilizația umană a generat acest bun cultural și a evoluat pe baza lui. Apelul la carte este fluctuant, dinamic, reflectând nevoi, percepții, interese diverse. Între om și carte s-au statuat relații diferite, de la căutare, admirație, venerație până la indiferență, ocultare, blamare. Relația omului cu acest suport dă seama de o istorie personală, grupală, socială care trebuie luată în seamă. Fiecare individ poate istorisi întâmplări diferite, dar nodale, legate de carte.

Prima carte pe care o păstrez în memoria afectivă este una ilustrată, achiziționată de părinți odată cu rechizitele pentru clasa I. În magazinele sătești de odinioară cărțile nu se prea cumpărau și, de aceea, erau introduse „forțat” printre alte bunuri achiziționate astfel încât să fie bine pentru gestionar. Din întâmplare, era o carte interesantă, cu ilustrații colorate ce evocau lupta dintre daci și romani. Îmi sunt vii și acum mireasma acelei cărți, consistența și rugozitatea hârtiei, fizionomia oștenilor, recuzita pe care o purtau. Desigur, principala carte care a urmat a fost abecedarul, pe care îl vizualizez și acum,  și, în general, manualele școlare pe care le găseam pe bancă în prima zi de școală. La început erau nou-nouțe, dar prin gimnaziu primeam și cărți deja folosite de colegii mai mari, întrucât apăruse epoca în care penuria îți spunea cuvântul, iar transmisibilitatea cărților, printre altele, devenise o „cheie” a rezolvării problemelor. Strategia trecerii cărții „colportate”, dată de la unul la altul, a apărut și mai târziu, în cazul cărților reper, rare sau ilicite, din anii studenției. A fost și o perioadă în care cărțile se vindeau „la pachet”, alături de una cu adevărat interesantă fiind înghesuite și alte două-trei nevandabile, de obicei cu iz ideologic. Desigur, nu putem neglija cartea împrumutată de la bibliotecă, instituție frecventată de mine din clasa I, dintr-o zi de Paști (nu era zi liberă pe atunci), până în prezent. Experiența bibliotecii este diversă, de la camerele igrasioase din biblioteca satului, la biblioteca liceului sau cea orășenească de la „Palatul culturii” din anii mai mari, prin multiplele filiale ale bibliotecii universitare în anii studenției, prin diverse și inedite biblioteci universitare din străinătate sau biblioteci virtuale actuale, cum se întâmplă în prezent. Apoi, putem evoca diferite ipostaze ale cărții în istoria devenirii personale, de la un obiect rar, valoros, adulat până la cartea impusă, terorizantă sau care ajunge să fie arsă în piața publică (opere ale „marelui cârmaci”, în decembrie 1989). O relație inedită cu acest bun cultural este și cea care vizează perspectiva autorului de carte, ipostază pe care o re-editez chiar acum.

Din perspectivă pedagogică, este bine să evidențiem simbolistica și înțelesurile aduse de carte, de la mijloc de comunicare („am trimis carte ” – adică scrisoare), de răspândire a cunoașterii („citește și dă mai departe”), până la statutul socio-cultural al unui individ (gen „om cu carte”, persoană „tobă de carte”) sau atitudine, prescripție, aspirație („a lega cartea de gard”, „a acționa ca la carte”, „cine are carte are parte”) etc., înțelesuri ele-însele variabile în timp, funcție de percepții, etosuri, conjuncturi, vremuri.

Cartea este prin excelență un obiect cultural, în sensul că funcționează ca un depozitar al spiritualității și experienței umane, ca un dezvoltator al unor abilități și competențe personale, este un bun cultural în sine (ca raritate, valoare de patrimoniu) și generează efervescență și o întreagă industrie culturală prin diverse faze de creare, transpunere tehnico-estetică, disponibilizare. Cartea deschide un evantai de posibilități atât de ordin spiritual, creativ, dar și de natură acțional-economică.

Din punct de vedere educațional, cartea a intrat etapizat și relativ recent în sistemele de formare (are o istorie doar de câteva secole), mai întâi prin translarea în spațiul clasei a unor cărți de cult și, mai apoi, în calitate de instrumente didactice de sine stătătoare. Un astfel de reper ni-l oferă Comenius, pe la 1650, prin acel Orbis sensualim pictus (Lumea zugravită în icoane ), o adevărată enciclopedie ilustrată pentru copii, care va fi utilizată drept manual aproape două sute de ani, inclusiv în Transilvania. În spațiul didactic, prezența cărții se insinuează sub forma manualelor sau a altor suporturi curriculare cu conotație explicit educațională, dar și sub forma cărților propriu-zise ce funcționează ca elemente de referință pentru dezvoltări suplimentare (prin recomandări bibliografice).

Din perspectivă formativă, cartea joacă mai multe roluri:

  • Cale de cunoaștere, de accedere către valori;
  • Instrument de descoperire și dezvoltare personală;
  • Ghid metodologic care asigură auto-dirijarea și auto-reglarea în învățare;
  • Mod de formare a gustului estetic (literar);
  • Ocazie de dezvoltare a personalității din punct de vedere moral, civic, socio-afectiv;
  • Prilej de descoperire/comparare/delimitare identitar-culturală;
  • Mod de uzanță a timpului liber;
  • Pârghie pentru ridicarea calității educației și a schimbului de expertiză didactică (pentru educatori).

Referențialul carte devine și fundament al strategiilor strict didactice, din cel puțin două perspective: a) cartea este element definitoriu al metodei „lucrul cu manualul”, prin utilizarea efectivă a acestui suport pentru studierea sistematică a unui text, orientarea în text, analiza celor citite, memorarea rațională a conținutului, extragerea ideilor principale, prelucrarea mentală etc.; b) cartea se constituie în bază a formării tehnicii muncii intelectuale (ce se centrează pe a identifica, a fișa, a sistematiza, a corela, a procesa, a evalua, a crea etc.), devenind element de referință în dobândirea unei autonomii intelectuale și atitudinal-valorice.

Pe de altă parte, apelul la carte reprezintă o necesitate atât psihologică, cât și antropologică. Multe date demonstrează faptul că studiul pe bază de suport material este mai profund și asigură o durabilitate mai mare a ceea ce se încorporează. Interacțiunea prin intermediul analizatorilor vizuali, olfactivi, tactili cu suportul de pe care se învață constituie și un început de manevrabilitate concretă care stă la baza competențelor de a acționa, semnifica și interpreta lumea de mai târziu, inclusiv prin uzanța unor instrumente artificiale cum ar fi suporturile digitale. Din perspectiva antropologică, e necesară, în dezvoltarea unui individ, și o etapă de interacțiune „naturală” cu un obiect real, prin încercare și eroare, tatonare, experimentare. Nu putem priva copilul de unele exerciții inițiatice ce țin de instrumentarul cultural al omenirii. E nevoie ca școala să conserve pe mai departe momente sau etape de accesare directă a tehnicilor culturale tradiționale pentru a le înțelege sau folosi cum trebuie pe cele noi. Cu atât mai mult cu cât dincolo de școală îl așteaptă un teritoriu destul de artificial, de abstract și deseori distant de consistența lumii reale.

(Articol apărut și în Literatura de azi – https://www.literaturadeazi.ro/rubrici/de-magistro/cartea-referential-al-formarii-24196 )

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

[instagram-feed]