Dimensiuni și efecte pedagogice ale pelerinajului

Dintotdeauna, omului i-a stat bine cu drumul, cu călătoria, cu de-localizarea – cel puțin din când în când și din anumite puncte de vedere. „Dorul de ducă” are consecințe benefice, formative, mai ales dacă este asumat, făcut cu știință, supravegheat de conștiință, „înfășurat” de voință. Una dintre cele mai importante forme de călătorie a ființei, prin amploare și consecințe sufletești, este pelerinajul.

Spre deosebire de alte forme de deplasare, pelerinajul se realizează sub faldurile credinței (acompaniată de celelalte asumpții, amintite mai sus), care îi este imbold dar o și dinamizează, o maturizează, o supune la probă. Specificul acestei forme de mutare spațială constă în aceea că ea

se face în numele unui credințe religioase, făcând parte, până la urmă, dintr-o formă subtilă de celebrare, de mărturisire a ei.

Pelerinajul nu se reduce la o simplă deplasare fizică într-un cadru cu valoare spirituală, ci este o mișcare înspre interiorul sufletesc, în ce are el mai autentic și mai profund. O mișcare interioară care poate prefața una mai amplă, cea care vizează întâlnirea cu Dumnezeu. Prin preparative, scenografia derulării și consecințe, pelerinajul excede excursia, deplasarea cu scop recreativ. Funcția turistică se estompează în favoarea unei funcții reflexive, constructive, auto-formative.

Întâi de toate, pelerinajul este un gest de fidelitate față de reperele credinței tale, de mărturisire a propriului crez printr-un efort minimal de coparticipare, prin prezență, la un mister, în preajma unui însemn religios (sfinte moaște, un loc sau obiect care are conexiune cu un eveniment spiritual, alt marcator cu semnificație religioasă). O prezență auto-consimțită, întăritoare, edificatoare în raport cu credința ce o exprimi și cu care te solidarizezi.

În al doilea rând, apare cu pregnanță conștientizarea scopului acestei deplasări sufletești: de trăire adâncă a sentimentului religios, de purificare, de făgăduire – față de Dumnezeu, față de sine – a unei perfectări viitoare. Pelerinajul este o mișcare ascensională a subiectului în plan valoric în consens cu zările de așteptare ale edificiului religios, o mutare voită într-un registru motivațional maxim. Însăși scopul devine sfințitor, prin încărcătura de trăiri curate și registrul de reguli ce acompaniază parcursul acestei dinamici purificatoare.

În al treilea rând, pelerinajul presupune asumarea unui anumit comportament atât în timpul derulării acestui eveniment, cât și după încheierea lui. El obligă la o anumită rigoare normativă, la o disciplină interioară, la asumarea și învingerea unor dificultăți exterioare (vânt, ploaie, frig) sau a unor cazne sufletești (așteptare, foame, sete). Dar tocmai aceste dificultăți dau măsura bucuriei, când aceasta se împlinește, alături și simultan cu ceilalți. Conduita nu este doar circumstanțială, ea devine contaminantă – de la alții spre mine, de la mine spre alții – și se prelungește dincolo de acest cadru. Pelerinajul instaurează o stilistică de ordin comportamental, la nivelul fiecărei persoane în parte, ce tinde să se reediteze, să se perpetueze în timp.

În al patrulea rând, pelerinajul este o formă de poziționare a credinciosului față de binefacerile sau bucuriile vieții, cele avute sau cele vrute. Este un eveniment care marchează finalul unui traseu (pelerinajul de mulțumire față de bucuriile survenite) sau care anunță începutul unei noi căi (pelerinajul de invocare a împlinirii unei dorințe sau de pocăință). El se plasează la intersecția dintre ce a fost (și rău, și bine…) și ceea ce urmează să fie (numaidecât bine!).

În același timp, pelerinajul este un marcator temporal, un eveniment crucial din existența unui individ (cum ar fi pelerinajul la Sfântul Mormânt sau la Muntele Athos), care lasă amprente adânci în memoria sufletească a persoanei. Multe se pot uita, dar contactul și „imersiunea” într-un perimetru atins de sfințenie nu se uită nicicând. Existența umană capătă cu adevărat sens când este presărată de evenimente nodale, cu încărcătură spirituală.

Pelerinajul mai devine și o ocazie de întâmpinare și asumare a semenilor noștri, de co-împărtășire și trăire laolaltă a bucuriilor credinței. Este, nu mai puțin, o formă de rezonare afectivă, prin și alături de ceilalți, în perspectiva unei întâlniri alese, unice și ultime – între persoana mărginită a omului și Dumnezeu cel nemărginit.

 

2 comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

[instagram-feed]