Mi-e dor, mi-e tare dor…

Mi-e dor de trezirea greoaie din diminețile copilăriei, când te dumireau cu greu cine ești și unde te afli.

De mirosul pământului, al florilor și altor ierburi când înaintai cu prașila, în bătaia soarelui, pe rândul de porumb ce nu se mai termina.

Mi-e dor de acele zile în care gândeai că totul e bine și cu rost așezat, iar mersul lumii era cel mai bun cu putință.

Când te încredeai în cei mari, în mama, în tata, în profesorii tăi, în conducători, în ce ziceau unii sau alții în cărți, la radio, în ziare sau pe la televizor.

Și în faptul că omul e cel mai puternic dintre toate ființele, că poate cunoaște și stăpâni câte în lună și în stele, ajungând chiar la ele.

Mi-e dor de acel timp în care, în sinea ta, multe se arătau frumoase și toate păreau a fi orânduite după însemnătatea lor.

Și de acea perioadă în care stăteai la sfat cu florile, cu plantele, cu animalele din curte, crezând că au un suflet al lor cu care te înțelegi cel mai bine.

Mi-e dor de Petrică, și de Fănică, și de Ionel, și de Maricica, și de Nela și de alți copii, cu nume pe care nu le mai ții minte, cu care te întreceai la școală, te hârjoneai prin pauze, te dedai la fel de fel de jocuri în vacanțele care uneori nu se mai terminau.

Mi-e dor de bunicii mei, de odaia lor strâmtă cu soba din lut, în care, în iernile cele grele, intra neinvitat pe sub ușă troianul.

De hârșâitul râșniței de piatră din magazia cu bagdadia joasă, de respirația caldă a vacii lor din grajd, de stolul de vrăbii ce făceau rotocoale pentru a ciuguli niscai boabe rămase de la găini.

De iernile cele cu omăt mult cât casele, care ni se păreau cât se poate de firești, când, pentru a ajunge la fântână sau la acareturi, cei mari trebuiau să sape tuneluri prin zăpadă, spre bucuria noastră, a celor mici.

Mi-e dor de mirosul lemnului tăiat, sfredelit sau rindeluit din atelierul tatălui, de mirosul cleiului de oase, de toate sculele lui cu nume nemțești și întrebuințări felurite.

Dar și de zgomotul înfundat al stativelor din nopțile lungi de iarnă la care mama bătea lăicere, cuverturi și alte macaturi, precum și de mirosul turtelor cu magiun coapte tacticos pe plita cea de tuci.

Mi-e dor de acele timpuri când făceai, gândeai și spuneai ce voiai tu și nu ce se așteaptă alții de la tine, cum faci acum.

Și de acele vremuri când nu realizai că mulți dintre cei care îți ieșeau în față și te conduceau, cum se întâmplă acum, ar fi trebuit să stea deoparte, să nu dea lecții, să dispară din fața ochilor tăi.

Mi-e dor de acele vremuri și situații când puteai să le spui verde-n față celor de-o tagmă cu tine că unii dintre ei își arogă calități pe care nu le merită sau că sunt de-a dreptul hahalere, impostori, tolomaci sau pungași.

De acele timpuri când nu credeai că pot fi semeni care, ducând genți, lingând clanțe, ducând vorba de colo-colo, neavând mamă sau tată, se înălță sau se preamăresc pe sine, influențând oameni importanți și mersul lucrurilor.

Și de acele vremi când nu dibuiai atâtea răutăți și stricăciuni, precum le vezi acum, și când povara de a le indura devine din ce în ce mai grea.

Mi-e dor de acel ev al neștiinței și indiferenței, al simplei bucurii a existenței.

Mi-e dor de începuturi, când pământul era netocmit și gol, întunericul era pretutindeni iar stihiile nu străbăteau încă acel hău…

1 comment

  1. În acele cîteva minute în care am citit aceste rânduri, am fost acolo, în lumea care, a rămas undeva în urmă, nu a venit cu mine sau poate eu am lăsat-o…Nu mai știu.
    Am fost copleșită de amintiri fel de fel care îmi stărneau zîmbetul be puze. Am văzut acea copilă mică, zburdalnică și cu vise mărețe…multe vise.
    Am fost eu și…fetița aia mică. Încrezută în sine, m-a apucat de mână și mi-a spus: „-Eu sunt mereu cu tine….crede în tine, crede în vise.”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

[instagram-feed]