Între bine și rău: cum și cine-alege?


Mă trezesc cu o citație la cutia poștală. Că peste vreo două luni, la data de, ora de, trebuie să fiu la judecătorie în nu știu ce sală în calitate de parte la un furt calificat. Într-un prim moment, înțeleg că eu aș fi împricinatul și mă și imaginez cum un judecător îmi dă câțiva ani de pușcărie… Apoi, totuși, reacționez în felul meu, îmi spun că nu se poate, este o greșeală, nu am nici o treabă cu chestia asta, și altă dată am mai fost confundat cu alte persoane, deh, pot fi adrese greșite, nume identice, se mai rătăcesc scrisorile etc. etc.
Fiică-mea, însă, mă trezește la realitate: “Păi, tata, nu-ți mai aduci aminte, e acela de ne-a spart casa la țară și ne-a furat mai multe lucruri!”. Uitasem complet de povestea asta, mai ales că de la întâmplare se scursese vreo trei ani. Și, uite așa, mă întorc un pic în trecut. 

Urc cu mașina, cu luare aminte, prin decembrie, spre casa de la țară. Troiene mari de-a dreapta și de-a stânga drumului, am grijă să nu derapez, ajung cu chiu cu vai acolo unde trebuia. Deschid ușa și mă întâmpină o priveliște ca de coșmar: haine zvârlite care încotro, valize golite și întoarse pe dos, uși forțate și geamuri sparte. Nu se poate, nu poate fi adevărat, îmi zic în gând. Dar realitatea mă contrazice. Dau telefon la 112, vine poliția, vin criminaliștii, începe ancheta, dau detalii, se recoltează probe, se identifică traseul hoțului (prin pașii lăsați pe zăpadă), se fac poze, se prăfuiesc cu substanță galbenă și neagră diverse lucruri în căutarea amprentelor, pierd juma de zi, hai la poliție, dă-i cu subsemnatul, ce mai, treabă grea.
Și după toate astea, cad pe gânduri. Nu că mi s-au sustras câteva sacoșe de haine și pantofi, plus un calculator vechi, dar că cineva neinvitat îmi intrase într-un loc unde nu avea ce căuta. E un sentiment ciudat să realizezi că un intrus îți violează intimitatea ta, perimetrul tău privat, granițele ființei tale. Cu acest prilej, îți dai seama cât de importantă este proprietatea, avutul tău, bunul tău – mare sau mic, cum o fi. Un gust amar al insecurității și al deznădejdii intră în tine. Simți că nimic nu mai are valoare, totul e zadarnic, nimic nu mai are importanță. Oricum, mi-a trebuit mult timp să îmi revin. Și acum, când dorm în casa cu pricina, mă baricadez cu două rânduri de uși încuiate să nu mă trezesc cu cineva nepoftit deasupra mea.
La un interval de exact un an, sunt anunțat de poliție că hoțul a fost prins. Poftiți la reconstituire. Grea încercare! Să cunoști făptașul. Să-l privești în ochi. Să-l cercetezi și să cauți să-nțelegi un alt mod de-a fi. Să-l ajuți să-și aducă aminte pe unde a intrat, ce a făcut, ce a furat. Am avut acest curaj. Să discut cu el și să-l întreb de ce a făcut tot ceea ce-a făcut. O discuție aproape normală, rațională, calmă, ca de la om la om. Încerc să-l înțeleg, să-i descopăr motivația, să-i aflu ființa. Mă uit la el: un sfrijit de tânăr, cu cătușe la mâini, cu picioare tremurânde. Și-mi zic în gând: e om și el, chiar dacă s-a purtat ca un neom, ce Dumnezeu să pretind de la el, ăsta este, asta poate. Și-l iert în sinea mea. Dar cu legea nu te pui. Legea este dincolo de noi.
De aceea sunt chemat la judecătorie. Să ajut justiția. Să primească pedeapsa. Nu de la mine, ci de la alții, de la societate.
Nu știu exact ce va fi și cum va fi. Nu am mai fost pus în fața unei situații similare. Știu că intru într-un mecanism foarte complicat al jurisprudenței în care totul este posibil. În care se poate demonstra că albul e negru și negrul alb. În care un viciu de procedură te poate scăpa basma curată sau te face mare infractor. În ce mă privește, voi face tot ce-mi stă în putință, ca eventuala pedeapsă să-i fie micșorată sau anulată prin intervenția mea.
Dar mă-ntreb: oare legea va fi atentă cu ceea ce vreau sau simt eu? Oare este bine să procedez astfel? E în spiritul justiției divine? Voi încerca să aflu. Peste două luni, la data de, ora de, și nu mai știu ce sală.

PS. Nu pot să trec peste un amănunt ciudat. Numele persoanei ce urmează a fi condamnată este Găină V. Iar pe mine mă cheamă cum mă cheamă.

2 comments

  1. Mi s-a furat si mie o bicicleta, dar fara alte distrugeri, bicicleta era cumva „la indemana”. Nu am fost chemata la politie, hotul sustrasese multe lucruri din oras. Acum as reactiona altfel. Orice ni se intampla e spre desavarsirea noastra spirituala. Ca urmare, violarea proprietatii o vad ca pe un non-sens. Nimic nu e „al nostru” si in acelasi timp totul e „al nostru”. In societate am stabilit niste conveniente, asta e a mea, asta e a ta. Dar la un nivel superior nimic nu e al nostru. Suntem fiinte spirituale ce au o experienta umana.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

[instagram-feed]