Despre criza autorității paideice

Cam toată lumea deplânge faptul că școala (de azi) nu mai este școală, educația – educație, iar profesorul – profesor. Desigur, evaluarea ridică problema reperelor, a planurilor și criteriilor de comparație, dar și dinamica autorității valorice ce se construiește neîncetat. Oricât am flexibiliza sau lărgi discuția, prin invocarea a noi variabile sau linii de evoluție ale modernității actuale, nu se poate nega o anumită stare de fapt, caracterizată prin disfuncțiuni evidente, la nivelul practicilor didactice propriu-zise, generate de deficitul de autoritate.

Societatea cunoașterii, dincolo de accesibilizarea și democratizarea savoir-ului, antrenează și numeroase efecte perverse. Unul dintre acestea constă în punerea în chestiune și erodarea autorității epistemice, a recunoașterii expertizei în legătură cu generarea sau gestionarea valorilor cognitive, a specializării noastre în a întreprinde activități pe baza științei pe care am acumulat-o. Se creează iluzia că toți ne pricepem la toate lucrurilor, că putem deveni experți peste noapte, că nu mai e nevoie de o capacitare a unor persoane în a valida sau de a se ocupa de o anumită zonă a cunoașterii sau a acțiunilor. Accesibilitatea nu-i totuna cu interiorizarea profundă a unor valori și profesarea acestora. Faptul că aflu rapid cum se manifestă o boală și care sunt medicamentele posibil de prescris, asta nu mă califică să mi le administrez de unul singur. Cam toată lumea crede că se pricepe la politică, la educație, la boli, la suflet, la chestii tehnice. Una e să avem opinii despre una sau alta, altceva înseamnă expertiză și evaluare în cunoștință de cauză a faptelor.

Perversitatea a atins cote de neimaginat: unii se folosesc tocmai de aceste oportunități tehno-sociale pentru a-și declama competențe ce și le însușesc ilicit. Printr-un demers autotelic, sistemul mediatic confecționează și creditează „competențe” pe bază de frecvență, insistență, construcție artificială a unor „voci” rostogolite, potențate tocmai de sistemul în care au intrat. Nu mai contează premisele unei formăribackground-ul instituirii autorității în a evalua ceva, ci tăria sau amploarea unei vociferări. Expertiza nu mai este rezultatul unei activități deja demonstrate, ci premisa calității pentru a o invoca sau determina. Nu mai este corolarul unei recunoașteri socialmente instituită, ci milogeala/tertipul unei individualități ce vrea cu orice preț să iasă în față.

Mediul virtual actual, transparentizarea și imediatitatea transmiterii informațiilor facilitează această criză a autorității. Dacă altădată, la cunoaștere avea acces mai puțină lume și pe căi întortocheate, astăzi ne raportăm la ea fără limite sau îngrădiri. Simțul critic nu are aceeași dinamică de dezvoltare precum extensiunea și deschiderea față de universul cunoașterii. O astfel de discrepanță poate conduce fie la o utilizare pernicioasă a acestor informații, fie la o banalizare a însuși universului cognitiv. Știm prea bine că o valoare se definește și prin raritate, prețuirea fiind potențată și de o anumită penurie sau tensiune a căutării și descoperirii. Într-o astfel de lume fără delimitări, putem asista la scurtcircuitări sau la un „zgomot” generalizat în care nu mai știm ce trebuie sau este capabil să facă fiecare. În „cyber-sfera” actuală, fiecare poate deveni „cineva”: scriitor sau poet, guru în nu știu care direcție spirituală, actant politic sau, pur și simplu, „deversor” al propriilor obsesii sau precarități interioare (pe baza unui simplu blog sau în perimetrul rețelelor sociale).

Pe fondul mai larg al unor relativizări și puneri în chestiune a autorității de orice fel, statutul profesorului pare a fi într-un evident declin în ultimul timp. Dacă altădată învățătorul era considerat un adevărat apostol al comunității, în prezent acesta este supus unor presiuni diverse, de la cele simbolice, ideologice, perceptive la cele de ordin statutar, profesional, financiar. „Corpul” profesoral, definit, adulat, invidiat odinioară, ca fiind un reper valoric al societății, a devenit acum bătaia de joc atât a actorilor antrenați direct în procesul educativ (elevi, părinți), dar și a celor care supraveghează, monitorizează sau beneficiază de activitatea lor (mass media, decidenți, autorități comunitare etc.).

Declinul invocat mai sus se materializează în mai multe fapte: inferiorizarea de ordin material prin alocarea unor sume insuficiente educației (povestea este veche, nu mai intrăm în amănunte), ceea ce conduce la o atractivitate din ce în ce mai scăzută a aceste profesii; instabilitatea și impredictibilitatea proceselor educative prin legislații discontinui, contradictorii, bulversante (profesorii, ei înșiși, fiind debusolați în legătură cu menirea lor, cu ce trebuie să facă, de ce instanță să asculte); intruziunea problematică, la nivel managerial, a factorilor politici care descurajează competența (cel puțin la nivel de instanțe intermediare sau de minister); presiunea și amestecul părinților în dispozitivul didactic în necunoștință de cauză;  comportamentul din ce în ce mai revendicativ al subiecților educației (elevi, studenți); transparentizarea, „vânarea” și publicitarea excesivă a unor derapaje didactice sau morale ale unor cadre didactice; lipsa sau încălcarea unor reguli minimale de deontologie profesională, profesionalizarea și intrarea în sistem a unor persoane fără abilitățile necesare etc.

Să nu uităm de faptul că o astfel de presiune prejudiciază calitatea actului didactic, influențând păgubos gesticulațiile cadrului didactic: când se simte urmărit (prin camerele video sau telefoanele mobile), când știe că orice cuvânt și acțiune pot fi scoase dintr-un context natural, cel al logicii unei secvențe didactice, și re-interpretate insidios, când este conștient că ochii (părinților, directorilor) sunt ațintiți asupra a ceea ce el face, lucrarea sa se va proiecta în consens cu aceste așteptări, va lua un alt curs, se va adapta unor reprezentări false, și nu în raport cu concretețea unui fapt pe care doar el îl știe. Dacă unui profesor îi amputăm autoritatea sa deontică, acțională (pentru că este delegatul nostru să facă educația), adăugându-i sau filtrând-o prin experiența de părinte, inginer, jurist etc., atunci totul nu mai are niciun  rost, se ajunge la o „încâlceală” a rolurilor, la decretarea sfârșitului profesionalizării și competenței. E ca și cum l-am deposeda pe medic de competența sa de a face o operație. Ce-ar fi dacă și acțiunea acestuia ar fi apreciată sau „ghidonată” de cei din preajma unui bolnav (părinți, copii)? Până unde îi este îngăduit unui nespecialist să-și dea cu părerea sau să se amestece într-o treabă care-i este străină?

Dacă altădată autoritatea era o calitate conferită ab initio, obținută și recunoscută aproape natural, intuitiv, astăzi ea este valoare ce se negociază permanent sau se construiește în intervalul unor convenții sau proceduri. Formalizarea și birocratizarea competenței a atins culmi de neimaginat. Statutul de profesor nu mai este dat, ci este reglat permanent prin prescripții ce se fac de la o zi la alta. Aproape totul trebuie „procedurat”, prescris prin reguli și norme, prin algoritmi ce trebuie obligatoriu respectați. Profesorul, la fel ca orice funcționar, indiferent că lucrează cu copii de șase ani sau cu studenți maturi, trebuie să fie atent la norme înainte de oameni, la metodologii înainte de fapte, la abstracțiuni înainte de lucruri concrete; dacă cu puțin timp în urmă eram creditat să fac nu știu ce echivalare de note, în prezent trebuie să respect un rețetar procedural și să mă supun verdictului unei „comisii” ce acționează dincolo de evaluarea mea. Detronarea autorității mele nu mai este o treabă ce ține de factori accidentali sau subiectivi, ci de ambiția unui sistem de a mă delegitima de atribute sau responsabilități subînțelese. Încât, deteriorarea statutului profesoral este și o urmare a unui trend adus de un antreprenoriat generalizat, uniformizator, depersonalizant. Școala a devenit asemenea unei organizații economice oarecare, cu reguli inflexibile, cu profit maximizat, cu pierderi zero.

Deprecierea poate lua, din păcate, și aspecte patologice, prin punerea sub semnul întrebării a securității, inclusiv fizice, a cadrului didactic. Agresiunile verbale, jignirile, bullyng-ul  din mediul virtual sau chiar atacurile fizice – dincolo sau în spațiul școlar etc. au devenit din ce în ce mai frecvente. Astfel de realități obligă la reconsiderări normative sau la noi forme de solidarizare în vederea prevenirii sau apărării drepturilor corpului profesoral.

Dacă tot i-am delegat pe profesori, noi, ca societate, să se ocupe de educația copiilor noștri, atunci să le respectăm autonomia didactică, funcțională. Ca și în jurisprudență, principiul „inamovibilității” trebuie să prevaleze și aici. După un proces serios de selecție și atribuire a „postului” (aici sunt foarte multe lucruri de perfectat!), e necesar să avem încredere în ei. Principiul încrederii, bazat pe o responsabilitate asumată, e cel care va regla acest deficit de autoritate, ce doar pasager, credem, că s-a instalat. Trebuie să ne redesenăm competențele, ca părinți, ca profesori, ca elevi, ca studenți, ca decidenți. Dacă nu ne vom asuma aceste atribute, atunci „vânzoleala” de statute și roluri se va amplifica. Un sistem va funcționa atunci când fiecare va acționa în limitele competențele lui.

Așadar, e nevoie de mai mult credit acordat corpului profesoral. Încrederea se dăruiește, dar se și câștigă. O societate rezistă și înaintează în baza credinței că avem nevoie de școală și de oamenii ei. Căci dacă nu avem încredere în profesori, o școală nu poate funcționa. Iar dacă școală nu e, nimic nu e!…

1 comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

[instagram-feed]