Flash-uri estivale

Plecăm cu mașina, pentru prima oară, peste hotare. Ne tot gândeam, de ce să n-o facem și pe asta? Că tot am auzit, de la unii și alții, că e bine și interesant. Drumul prin țară nu e ușor. Pornim pe la șapte dimineața (după ce, de cu seară, ne aranjasem bagajele) și ajungem la Oradea înspre asfințit. Cu o oprire la Cluj (fain oraș, intrăm în catedrala maghiară, unde se oficiază o nuntă, pe urmă în cea ortodoxă, în care ne închinăm, apoi, pe esplanadă facem poze, bem câte o cafea, mai vorbim de una și de alta). Mașina face față gropilor, noi, aglomerației, zgâlțâiturilor, curbelor. Totuși, peisaje superbe, în Orientali și Apuseni. Oare ce ne așteaptă, dincolo?

Budapesta ne întâmpină împărătește. Deh, veche capitală de regat. Orice s-ar spune, civilitatea, impozantul, așezatul le simți la tot pasul. Trecem pe mai multe poduri peste Dunăre. Urcăm spre Citadelă conduși de vocea feminină, mecanică, din aparatul GPS, montat pe bordul mașinii („la trei sute de metri virați la stânga”, „mergeți înainte doi kilometri”, „reconfigurarea traseului” etc.). Ne bucurăm, privim în dreapta și în stânga, facem poze, mâncăm frugal câte un sandwich în parcul curat și primitor din preajmă. La întoarcere un domn nu prea atent cu mașina lui face o manevră greșită și mai să facă felul mașinii noastre. In fine, după ceva nervi totul se aranjează, simți că ești într-o țară europeană și mergi mai departe. Biserica lui Matthias e în renovare pe exterior. În interior, te așteaptă o surpriză cu totul aparte. O pictură decorativă a pereților, ca de moschee, ce amintește de sorgintea orientală a maghiarilor. Interesantă această aglutinare și adunare spirituală a unei nații ce merită tot respectul nostru. Ne mai plimbăm pe la Bastionul pescarilor, ne bucurăm de priveliștea ce o avem spre Palatul Parlamentului, străbatem prin cele străzi și piețe. Dunării lor (și a altora) nu-i pasă de nimic, curge lin, natural, dincolo de ifose și discuții politicianiste de doi bani, așa cum a făcut-o de veacuri, fără să-i fi păsat vreodată de gâlcevile națiilor cărora le-a fost și le este hotar.

La Domul din Viena, după re-vizitarea navei centrale, optăm pentru extreme: să urcăm cu liftul, pe acoperiș, și să coborâm la subsol, în catacombe. Sus e lumină și bate vântul; jos e întuneric și liniște; de sus orașul e viu și viața palpită, dedesubt e umezeală și totul e mort; sus ne este frică de hăul din jur, avem grijă pe unde și cum călcăm, jos totul e prescris, mai că nu-ți pasă pe unde mergi, nu există decât sensul unidirecțional către moarte; sus vezi cerul și orizonturile, jos pământul și finitudinea lui; sus sunt oameni doritori să vadă, să asculte, să se bucure, jos sute de oase și țeste ale unor oameni care au văzut, au ascultat, s-au bucurat; sus există o explozie de zvârcoliri și aspirații, jos totul e suspendat și încheiat. Un astfel de contrast e o superbă lecție, cred, despre viață. Despre miracolul și valoarea ei.

Trebuie să fii selectiv când vizitezi Viena, nu poți cuprinde totul. Orice ai face, multe rămân pe dinafară. Optezi pentru esplanada Ringului cu Piața Maria Tereza, Palatul Hoffburg, Palatul Albertina, Manastirea Capucinilor, Catedrala Sf. Stefan, Muzeul de Istorie, Opera. Ne abatem apoi pe renumitul Kertner Strasse, unde vedem Catedrala bizantină Sf. Petru, Parlamentul si Primăria. Pe dinăuntru, vizităm juma de zi Muzeul de Istoria Artei (Kunsthistorisches Museum), cu ale sale interesante colecții de artă, și, mai apoi, Biserica Votivă, o bijuterie arhitectonică neo-gotică. Spre seară, petrecem la Parcul Prater, expresie a gustului pentru loisir și distracție a austriacului. Urc cu Mihaela într-un carusel (cam pentru vârsta noastră) și contemplăm Viena de la înălțime. De mai multe ori, urcăm și coborâm. Pe fini îi lăsăm să petreacă în legea lor. Ne plimbăm și noaptea, de la Primărie (unde mii de oameni sărbătoreau în aer liber, era un festival de film) până spre cochetele cartiere periferice, pline de cafenele și restaurante, unde ne aveam și noi sălașul. În altă zi mergem la Palatul Schonbrunn, locație a puterii politice a imperiului de altădată (nu avem voie să facem poze înăuntru, ci doar în grădinile dinafară). Peste tot unde umblăm se vorbește foarte mult românește – pe stradă, în metrou, în muzee (bașca, la Palatul Schonbrunn pliantul este editat și în limba română).

Mănăstirea benedictină Melk. Ajungi aici după ce urci din centrul orașului pe o stradă pietonală pietruită, splendidă, rustică, cu buticuri și restaurante, de-o parte și de alta. Intri în ordinea acestei comunități: arhitectură barocă, bibliotecă, manuscrise, cărți, codice și reguli, liniște și pace monahală. Ii spun finului meu (care e și diacon ortodox) că mi-ar plăcea să mă călugăresc și să viețuiesc într-un astfel de loc. Să am timp pentru reflecție, să stau la distanță de toate cele, să scriu. Mă sfătuiește să nu mă iau după aparențe, să las romantismele, pentru că pacea și liniștea monahilor nu sunt stări ce țin de statutul de monah, ci rezultatul unui război încrâncenat cu tine însuți. Dincolo de aparențe, mănăstirea nu-i un loc de odihnă și de veșnic prea-plin sufletesc, ci e e un câmp de război, nevăzut ochilor profani. Mai că sunt de acord cu el. Intrăm și în biserica abației, începe slujba de la miezul zilei, acompaniată de sunetele orgii. Vreo trei călugări, ca la operetă, recită în germană cele cuvenite în fața unui public pestriț (mă gândesc o clipă dacă nu cumva e un spectacol montat pentru sutele de turiști ce se perindă între timp), ies dubitativ din această incintă, cu oarece neîncredere că l-aș (mai) putea găsi aici pe Dumnezeu.

Civilizația drumului, a autostrăzii. Totul merge ca pe roate: conduci cu 120-140 km la oră, te înscrii în conduita exemplară a șofatului modern, depășiri doar corecte, șuieratul aerului de afară este estompat de muzica noastră de acasă. Ești totuși stresat, deh, ai adoptat un alt stil de a conduce. Te gândești că dacă o câtime de grad o iei câș, ieși din lumea asta. Mai fredonezi o melodie (ca să dai impresia că ești calm), mai discuți cu cel de lângă tine (despre politica lumii, despre nu știu ce chestie spusă de Sfinții Părinți, despre relația magistru-discipol în tradiția filocalică – tema de doctorat a finului, despre când și unde luăm masa, despre ce am cumpărat de la Pandorf etc.). Oana și Mihaela, pe bancheta din spate, deapănă și ele nu știu ce idei din cele cărți.

În Salzburg, vizită la casa natală a lui Mozart. De fapt, mai multe camere, la mai multe niveluri, în care se încearcă, de către contemporani, o reconstituire a unui mediu de acum câteva sute de ani. Tablouri, fotografii, mobilier vechi, instrumente muzicale, acareturi, holuri, cotloane, atmosferă austeră, injoncțiuni vizuale moderne, chiar mostre muzicale. Ne odihnim preț de câteva minute într-o cameră fonică în care ascultăm o bucată muzicală a marelui compozitor (nu-mi mai amintesc anume ce). M-a impresionat în mod deosebit bucătăria modestă dar funcțională. Seamănă cu ce am apucat să văd prin casele bunicilor mei. Pereți groși din piatră, tencuială denivelată, patinată de vreme. Plus ce mai poate avea omul prin casă. Intimitatea unei familii de muzicieni care e departe de fastuozitatea operei lui de mai târziu. Umanitatea firească, umilă (care deseori este uitată) din spatele genialității.

In Oradea, întâlnire cu Valer, pentru circa două ceasuri. După douăzeci de ani, după plecarea lui și a mea din Vaslui (fusesem repartizați acolo după absolvirea facultății). În ăst timp, ne-am mai scris, ne-am mai vorbit la telefon. Ne-a plimbat prin centrul urbei, a marcat cele mai importante puncte ale unui oraș deosebit de frumos, am tras apoi la o bere. După câte am observat, e o persoană respectată și prețuită în urbea lui. Omul nu și-a schimbat felul: aceeași voce calmă și caldă, o veselie ingenuă, un tempo ardelenesc, o suavă detașare și degajare. În schimb, urmele timpului se văd pe fizicul său: s-a îngrășat, părul i s-a albit, fața e brăzdată de riduri. Se întrevăd deja în el trăsăturile unui viitor moșneguț. Doamne, oare eu cum arăt în ochii lui? Oi fi îmbătrânit și eu?

Facem un ocol pentru a ne bucura și de Cheile Turzii. Nu știu cum se face că nimerim cealaltă intrare în chei. Până acolo luăm seamă de autostrada Transilvania ce prinde vag contur (nu prea se lucrează, văi amenajate pe jumătate, poduri începute, cam ce era pe la alții acum mai multe decenii). Ghidul de la intrare ne dă binețe și ne spune să nu ne pară rău, că e mai frumos pe la intrarea unde am ajuns. Într-adevăr, așa a fost. Locuri prăpăstioase și abrupte, vârfuri stâncoase și amețitoare, grohotișuri, treceri periculoase, poduri, alpiniști ce fac demonstrații, mulți turiști – români, maghiari și alte nații. O doamnă în vârstă, singură, cu picioarele umflate, se odihnește pe poteca stâncoasă (ce caută ea, oare, aici?!), îi iscodesc privirea preocupată, adânc umană dar misterioasă, și trec pe nebăgare de seamă mai departe. O regăsim în același loc și poziție, după zeci de minute, când ne-ntoarcem. Mă impresionează o pereche de nași și fini, afabili și respectuoși, dar mai în vârstă decât noi cu circa douăzeci de ani (Nicu îi remarcă și el și se prăvălește-n gânduri). Au venit aici, probabil, să se bucure, să fie împreună, să comunice. Îmi trece prin minte o întrebare: oare unde și ce vom fi noi peste două decenii?

Ioana ne așteaptă acasă, îi promisesem că vom merge pe Ceahlău. Vremea se anunță nu prea favorabilă, dar promisiunea trebuie onorată. Ne cazăm într-o pensiune nouă, la Durău, la poalele pădurii, iar a doua zi pornim la drum. E ceață, vai ce ceață deasă… Urcăm, spunem bancuri (mai ales Ioana, le știe nu-ș de unde, eu și Mihaela le ascultăm și ne minunăm…), discuții despre alea alea, facem poze, ne odihnim des, parcă mai des decât anul trecut. Turiști și pelerini puțini. E slujbă la mănăstirea de pe Ceahlău, e sărbătoare mare, e Schimbarea la Față, dar ne propunem să urcăm doar până la Fântânele, că vremea e grea. Ajungem acolo transpirați și udați, ne schimbăm tricourile, bem cafea, ceai din plante ale locului. După care, alunecăm la vale, prin ploaie, prin rouă, printre trunchiuri putrede de copaci, printre ciuperci, nădejdi, gânduri, visuri, înțelesuri. Fiecare după nevoințe și puteri.

Am ajuns acasă, la țară, la Bârnova. Începe să plouă, o ploaie deasă, caldă, de vară. Cum nu a mai plouat demult, caut să adun cât mai multă apă în butoaiele goale. Avem multe flori de udat. Știți ce bine e să umbli prin ploaie, desculț, de colo-acolo, aiurea, departe de tumultul lumii și să nu-ți pese de nimic?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

[instagram-feed]