E nevoie de o educație religioasă confesională?

În ultimul timp, s-au înmulțit reacțiile unor reprezentanți ai societății civile care se declară împotriva prezenței religiei, ca disciplină de studiu, în școli. Motivul e unul mai vechi (pe scurt, aceștia văd în religie o formă de îndoctrinare), dar apar și noi circumstanțe pentru o astfel de tematizare: introducerea acestei discipline și la clasa pregătitoare precum și perpetuarea caracterului ei obligatoriu, în trunchiul comun de discipline, la celelalte clase. Faptul că legea educației, ca și constituția țării, stipulează explicit posibilitatea sustragerii elevului de la activitatea în cauză nu prea este luat în seamă, acest drept fiind minimalizat sau „demascat” ca inexistent, în sensul că părinții sau tutorii elevilor nu fac apel efectiv la o astfel de prevedere (desigur și la altele, dar asta mai puțin importă). Nu depreciez nicidecum intervenția acestor foruri exterioare. E bine ca cineva să vegheze, să arate cu degetul, când este cazul, în cunoștință de cauză, vizându-se mai binele. Că sunt uneori excese, inabilități, greșeli, legate de predarea efectivă a disciplinei în cauză, o știu, de bună seamă. Dar nu în mod preponderent, în comparație cu alte discipline. Acestea ies mai ales în față și sunt exploatate. Ce se face bine la Religie nu se vede, nu  se spune; ce este mai puțin izbutit, da. Trebuie însă să analizăm dacă deficiențele se ivesc din cauza conținuturilor care se transmit (perfectibile, bineînțeles) sau carențelor metodice, de predare propriu-zise. Nu caracterul confesional (sau interconfesional, după caz) al acestei discipline trebuie încriminat, ci, poate, inabilitatea sau procesualitatea defectuoasă a transmiterii acestor valori.

Nu vom argumenta aici de ce e nevoie să i se formeze elevului, în școală, și o cultură religioasă (am făcut-o cu alt prilej). Doresc doar să punctez faptul că această disciplină trebuie concepută și predată într-o manieră confesională, cel puțin  până la o anumită vârstă. Iată pe ce mă bazez, când avansez un astfel de punct de vedere.

În primul rând, culturalizarea religioasă este o formă de enculturare, adică de introducere, conștientizare și apropriere de către copil a valorilor comunității de bază. Este o chestiune de bun simț să i se prezinte individului, mai întâi, ceea ce ține de amprenta culturală a mediului din care face parte și în care este pregătit să intre. O formare de calitate presupune o introducere gradată în etosul grupului de apartenență, în cunoașterea, reprezentările și imaginarul lui. Începem să cucerim spațiul cultural proxim prin cunoașterea unor repere, de asemenea, de ordin istoric sau geografic. Este firesc ca un român să învețe limba română, un ungur să învețe limba maghiară și așa mai departe. La fel de firesc mi se pare ca un copil aparținând cultului ortodox să fie introdus în etosul religiei în cauză, un catolic în perimetrul cultului săi, un neoprotestant în confesiunea de care ține etc. Cel puțin la vârstele mici, elevii trebuie instrumentalizați cu valorile apropiate, experimentate parțial, în mod progresiv, din aproape în aproape, pe măsura putinței minții și a spiritului lor. Un principiu al educației ne spune că este bine să ne bazăm pe anumite prealabile și bagaje experiențiale ale individului, să le facem aliat, să clădim pe ele conduite noi, mai complexe. Nu cred că o de-centrare religioasă, prin prezentarea altor religii, începută la vârste fragede, este de bun augur. Copilul trebuie „instalat” mai întâi în religia proprie, și apoi i se „deschid ochii” (mintea, sufletul) și către alte religii sau confesiuni. Ca să înveți o limbă nouă, e necesar să stăpânești una de bază, prin intermediul căreia vei asimila și pe cele „străine”. Calitatea instalării în referențialul prim garantează înțelegerea sau asimilarea și a altora, mai târziu.

În al doilea rând, religia predată într-o manieră confesională contribuie la conturarea și conștientizarea identității personale a elevului, la asumarea și recunoașterea ei. Școala trebuie nu numai să unifice, dar și să individualizeze. Educația presupune o „universalizare” a ființei (adică o aducere a ei la stadiul  unei cunoașteri atotcuprinzătoare, a toate cele ce sunt sau se cunosc la un moment dat), dar și o cultivare a notelor proprii, a individualității cu valorile pe care le poartă. Religia (ca și limba, tradițiile, istoria) contribuie la conturarea identității unui individ sau a unei comunități. Identitatea trebuie construită și asumată „la vedere”, în mod liber. Identitatea structurată prin negativitate, pe „ascuns”, prin excludere și oprobiu public devine una problematică, ce conduce la derapaje. Orice constrângere de acest fel se răzbună mai târziu (a se vedea cazul rromilor marginalizați, etichetați, discriminați și care pot deveni violenți și/tocmai din această pricină). De ce să excludem sau să minimalizăm această șansă de marcare a specificității spirituale! Școala, se știe, este un loc al osmozei, prin cunoaștere, prin asimilarea normelor generale etc., dar și al diferențierii, prin atitudini, simțiri, reacții, credințe particulare, chiar individuale. Valoarea sacrului reprezintă unul din reperele majore ale identității axiologice a individului, așadar nu putem fi de acord cu excluderea unei piste cu adevărat formatoare, de afiliere față de un set de valori care ne distinge de alții, ne particularizează.

În al treilea rând, predarea confesională se bazează pe o filiație bazală între conținutul a ceea ce se predă și poziția copiilor în raport cu religia pentru care se face pledoarie. Apartenența confesională a copiilor la religia care se discută constituie o necesară și bună premisă a eficienței actului educativ. Li se dau elevilor valori față de care, principial, au un anumit interes și atașament (structurat cu prilejuri anterioare – în familie, biserică…). Principiul acesta ar fi: o educație devine eficientă când se pleacă de la apropiat la îndepărtat, de la cunoscut la necunoscut, de la particular la general. Ceea ce se propune complementar în școală este caracterul sistematic, deliberat, profesionist în care se face educația pentru aceste seturi de valori.

În al patrulea rând, caracterul confesional este susținut și de corelativitatea dintre conținutul particularizat al disciplinei și apartenența profesorului la confesiunea sub auspiciile căreia este structurat respectivul conținut. Cu alte cuvinte, mi se pare firesc ca religia la o clasă de copii ortodocși să fie predată de un profesor care face parte din acest cult, iar cea de la o clasă de copii catolici, de pildă, să fie predată de un reprezentant al confesiunii respective. Este obligatorie rezonanța sau chiar identitatea valorică dintre cele două instanțe întrucât acestea conduc la un plus de credibilitate și autoritate. Profesorul, care predă un anumit conținut, trebuie să creadă în ceea ce el transmite copiilor săi. E nevoie de un atașament axiologic în raport cu valorile pentru care se face vorbire. Axioma este valabilă și în cazul altor discipline: dascălul de fizică trebuie să creadă în teoria, de pildă, a relativității, pe care o expune la un moment dat. Profesorul de chimie, biologie, matematică, literatură, franceză etc. trebuie să dea de înțeles că ceea ce transmit este valoros și merită să fie reținut. Atașamentul valoric în raport cu ce spune profesorul este o asumpție procedurală generală pentru toate materiile (mai ales, în învățământul preuniversitar).

Un astfel de tratament este valabil pentru primele clase, după care trebuie asigurate, prin curriculum, prin moduri de organizare, prin strategii didactice diverse, flexibile etc., prilejuri de deschidere și de permeabilitate în raport cu alte registre spirituale. La fel de necesară este și amplitudinea culturală a acestor conținuturi, realizarea unor abordări interdisciplinare, prin integrarea unor valori ale științei, artei, practicii sociale. A nu te racorda, de pildă, și la complexe culturale mai largi, la spiritualitatea semenilor cu care coexiști poate conduce la suficiență, auto-glorificare, egolatrie spirituală, chiar fundamentalism. Este necesar ca pe trepte superioare de școlaritate să fie cunoscute, învățate, respectate valori religioase ce corespund alterității cu care elevii vin în contact sau cu care vor interacționa mai târziu. Trebuie excluse ghetoizările și separările, la un moment dat, în cazul educației religioase. La nivel de liceu, dar și mai devreme, de pildă, e bine ca tânărul – laolaltă cu congenerii săi, indiferent de religie –  să aibă posibilitatea de a trece în revistă un conținut interconfesional, să compare, să semnifice, să judece, să valorizeze, să empatizeze, să ia contact direct și cu alte moduri și registre de raportare la transcendență. Să afle că spiritualitatea religioasă dispune de mai multe feluri de inflexiune ideatică sau de exprimare. Să participe, printr-o comuniune de înalt nivel, alături de ceilalți, la împărtășirea unui crez care, până la urmă, are aceeași natură, consistență și funcționalitate. Să se bucure, de ce nu, de prezența în clasă a unui coleg de o altă religie, de la care poate afla lucruri pe care el nu le știe sau nu le-a experimentat…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

[instagram-feed]