Consider că învățământul trebuie să stimuleze și să aprecieze deschis performanța, realizarea, avansul fiecărei persoane. Statornicirea și admiterea unui sistem de premiere în școală este în consens cu nevoia structurării unui cadru stimulativ și al unui etos meritocratic în care fiecare să conștientizeze care îi este valoarea sau rangul dintr-un anumit punct de vedere. Școala trebuie să ne învețe că fiecare dintre noi suntem diferiți – unii pot mai mult, alții mai puțin, cel puțin din anumite puncte de vedere. A premia pe toți, otova, fără nicio diferențiere, mi se pare nerealist, nesănătos, păgubos. A folosi premierea pentru a segrega sau înjosi, iarăși nu este indicat. Dincolo de clasamentele generale aș sugera și premieri particularizate, funcție de competențe demonstrate diferențiat de către elevi la diferite discipline. Unii pot lua premii la matematica, de pildă, alții la literatură sau sport s. a. m. d. Aș opta pentru evidențierea și premierea elevilor buni și foarte buni, pe ansamblu, dar și diferențiat, funcție de abilități și performanțe manifestate la nivelul unor discipline sau alte tipuri de activități educative. Un sistem de premiere sănătos ar putea valoriza pe toți elevii, desigur, diferențiat, din perspectiva „talanților” pe care îi poartă.
De bună seamă, se va ivi o problemă legată de domeniile și criteriile de departajare. Nu numai rezultatele la învățătură trebuie evidențiate, ci și alte tipuri de competențe sau conduite performate de către elevi. Cred că trebuie mizat pe un sistem plural, cumulativ, în care să conteze atât rezultatele la evaluările formative, pe parcurs, cât și cele realizate la final de modul sau an școlar, prin așa-zisele teste standardizate. Totul în consens cu particularitățile de vârstă și cu posibilitățile de suportare/semnificare a ratificărilor evaluative de către elevi. Am putea asista chiar la o pluralizare și creativitate din partea profesorilor în ce privește profilul acestor premii, fie în corelație cu aprofundări sau „specializări” ale rezultatelor din programul școlar („poetul clasei”, „istoricul clasei”, „sportivul clasei” etc.) sau în relație cu o serie de abilități extra-curriculare („șahistul clasei”, „grădinarul clasei”, „întreprinzătorul clasei”, „it-istul clasei” etc.). Probabil se va lucra la proceduri, la standarde, la structuri apreciative pentru aceste performanțe.
Lipsa sau diminuarea formelor de evidențiere, de întreceri, de premieri, de evaluări (inclusiv prin teze), de certificări etc., asupra elevilor scade din potențialul formativ al școlii în ce privește generarea și recunoașterea performanței școlare. Acest lucru ar putea conduce cel puțin la relativizare și echivoc în predare, demotivare și relaxare în învățare, estomparea sau eliminarea unor momente de bilanț și bucurie a împlinirii pentru elevi. Școala este și un loc al performanței recunoscute, evidențiate, valorizate și nu al uniformizării sau nivelării axiologice. Nu numai excepționalitatea trebuie avută în vedere, ci și pașii mărunți, aparent nesemnificativi. Pentru unii elevi un pas mic, întărit și aplaudat când și cum trebuie, poate pregăti salturi semnificative. Trebuie valorizate atât performanțele înalte – cele de la olimpiade, de pildă, dar și cele demonstrate la educative școlare curente, pe etape, pe ani școlari. Premierea poate deveni un moment în care fiecare copil poate primi un semn de încurajare, o recompensă, pe măsura puterilor, aptitudinilor, disponibilităților, motivațiilor pentru o direcție sau alta. Trebuie plecat de la premisa că fiecare elev este bun, dintr-un anumit punct de vedere, și poate performa într-o anumită activitate.
Legat de abuzul ritualist, festivist și deturnarea acestui moment – de altfel normal – de întărire și recunoaștere a realizărilor elevilor, voi spune că este și aceasta o realitate, din păcate, prezentă, încurajată de părinți, chiar de cadre didactice, prin care acest episod se transformă într-o ocazie de auto-atribuire de merite sau așteptări de recompense, de competiție între părinți sau chiar profesori, de vizare a „micilor atenții”, de manifestare a unor gesticulații nedemne pentru un adevărat dascăl. Fetișizarea acestui episod conduce la efecte negative de aceeași amploare precum și eliminarea lui definitivă. În fond nu premierea ca act trebuie pusă în chestiune, ci abuzul de premiere, adică felul cum se concretizează și se „pune în act” acest eveniment de ratificare și clasificare valorică a copiilor. Nu premierea e problema, ci felul cum o „întrebuințăm”.
Pledez pentru o apreciere deschisă, publică, care, în timp, va conduce la o acceptare consensuală a posibilităților fiecăruia și a ierarhizărilor persoanelor funcție de capacități și performante. Nu toți suntem la fel, nu toți putem la fel. O astfel de realitate, odată acceptată, nu înseamnă discriminare, ci conștientizare mutuală a ceea ce suntem fiecare. Uniformizările, reducerile la unison, evitarea explicitării disparităților sau diferențelor este la fel de păguboasă precum realizarea unor demarcaje existențiale sau axiologice nete dintre ființele umane. Reducerea la tăcere, camuflarea sau deplasarea „în privat” a acestor gesturi amintește de pretențiile unora ca și crezul (politic, religios, artistic etc.) să se consume doar în spațiul domestic, cel public fiind „adjudecat” de ideologiile majoritare, oficiale, „admisibile”. Sănătatea unui organism social se joacă în intervalul dintre cuprindere și deschidere, unicitate și multiplicitate, constant și variație.