Formarea presupune concretizarea, la nivelul conduitelor pe care le exprimăm, a unor valori. Până la urmă, „proba de foc” a educației o constituie măsura în care fiecare dintre noi demonstrează, prin actele proprii, că știe ce e demn de cunoscut, de crezut, de făcut, dar și întrupează liniile valorice înțelese, asumate.
În acest demers un rol important îl are modelul, referențialul valoric la care ne raportăm pentru a ne ridica sau perfecta din punct de vedere existențial. Este mama sau tata, bunicii, neamuri, megieși? Este unul sau mai mulți profesori? E o persoană însemnată sau puțin cunoscută, e ceva determinat sau mai puțin conturat? Desigur, pot fi toate acestea, pe rând, sau, de ce nu, toate la un loc. Ca să devenim trebuie să avem un reper, o zare a înaintării. Școala pune la dispoziția educatului o serie de modele – fie ideale, descrise oarecum abstract, fie concrete, prin exemplificare, arătare directă a ceea ce merită să știi, să crezi, să faci.
Școala instruiește, prin distribuirea cunoașterii, dar și formează prin vehicularea sau pledoaria pentru o serie de modele – de a învăța, de a deveni, de a fi. Important e și echipamentul intelectual, dar și substratul comportamental, caracterial. Modelul și modelizarea, ca puncte de reper și strategii formative, sunt consubstanțiale oricărui edificiu paideic. Ele fac referire și la conținut, dar și la modul de raportare sau interiorizare a acelui conținut. Istoria ne arată că de-a lungul vremii au funcționat mai multe modele ale devenirii. În creștinism, de pildă, modelul învățării hristice, prin luarea ca reper a Învățătorului Suprem, poate fi o ancoră exemplificativă din acest punct de vedere. Nu excludem și alte zone de propunere valorică, ce consonează cu autenticitatea omului și a omenirii, de aici și de acum. Centrul inițial de iradiere valorică se multiplică și creează efecte formative dacă este bine valorificat de către cei care gestionează pe mai departe Calea, Adevărul și Viața.
Raportarea la modele este o ipostază prin care se poate face educație de bună calitate. Calitate ce se poate discerne nu întotdeauna direct, imediat, ci, de cele mai multe ori, amânat, în zare de timp, uneori indeterminat. Ca să crești, intelectual și spiritual, trebuie să ai un referențial, o călăuză stabilă la care să te raportezi pentru a te monitoriza sau evalua sub aspect comportamental. Formarea este un act finalist în care scopul trebuie încă de la început avut în atenție. Dar pentru acest lucru, trebuie să ai niște repere de exersare, de înaintare, de validare.
Trăim, însă, într-un „imperiu” problematic și volatil, din punct de vedere valoric, în care nici măcar școala nu mai reperează cum trebuie valorile, iar atunci când le afirmă acestea nu sunt în consens sau în rezonanță cu cele clamate de alți factori chemați să facă educație (familie, media, societate etc.). Nu facem pledoarie pentru consonanță mecanică, indistinctă, nespecifică (familia are rolul ei, școala – la fel, factorii comunitari – așijderea, fiecare după competența și puterea lor etc.). Într-adevăr, asistăm la o bulversare a modelelor și a ierarhiei valorice, la o fluidizare a punctelor de sprijin, la o deconstruire a modelelor vechi, la o întronare a unor modele circumstanțiale, la un bruiaj modelator fie prin carență, fie prin supralicitare, fie chiar prin impunere a unor repere discutabile. Media de toate felurile și spațiul virtual actual abundă în astfel de vectori ce pot debusola.
Ce e de făcut într-o astfel de situație? Credem că, la nivelul educației formale, trebuie exersate raportările la modele veritabile, scopul fiind „vertebrarea” valorică a persoanelor și câștigarea unei autonomii sau competențe axiologice astfel încât individul, de unul singur, să se descurce în noianul de modele livrate de alții, să devină imun față de falsele sau periculoasele incitări. De bună seamă, un astfel de exercițiu poate fi asistat o perioadă determinată (de școală, de biserică, de familie). Maturitatea și autenticitatea formării sunt demonstrate atunci când persoana se descurcă singură, alege liber, responsabil și în cunoștință de cauză atât valori cât și zări de acțiune care să facă bine lui, dar și mediului socio-cultural de care aparține.
Pentru aceasta, e de dorit ca să existe o coerență de acțiune, atât sincron cât și pe linie evolutivă, între diferiții factori responsabilizați cu educația, astfel încât să se completeze reciproc, iar, la o adică, unul dintre factori să suplinească lipsa sau deficitul educativ venit de la o instanță (de pildă, ce nu poate face familia, să preia ca sarcină școala, asociațiile comunitare, biserica etc.). Asemenea principiului vaselor comunicante, aportul formativ al acestor factori se va re-echilibra sau potența permanent astfel încât să se mențină un plus valoric, la nivelul ansamblului, pe linie de formare.
O societate normală va încuraja toți acești factori ce nu trebuie să acționeze separat sau concurențial, ci prin colaborare, co-părtășie de scopuri, strategii, metode spre binele fiecărei persoane și întregului organism societal.