NOTE ALE UNUI PROFESOR DEBUTANT

(Notă. Acest text a fost publicat în Educația ieri, azi, mâine, Buletinul Cabinetului Pedagogic, nr. 4, Iași, 1988, Centrul de multiplicare al Universității „Al. I. Cuza”, pp. 154-156).

Pentru a evoca speranțele și idealurile actualului profesor trebuie să arunc o privire în trecutul imediat, în vederea surprinderii unor momente semnificative de structurare a opțiunilor valorice sau deziderative. Prezentul mod de a vedea lucrurile nu este decât un rezultat al unei aplicații, al unei actualizări contextuale, al principiilor, mai mult sau mai puțin abstracte, acumulate anterior, și care, resemnificate prin impactul cu realitatea, s-au convertit în linii de forță și în liniamente de asumare a unei misiuni dificile, cea de dascăl.

Trecutul apropiat îl constituie anii de facultate. La început, mânat de mirajul acumulării cunoștințelor de specialitate, am neglijat aspectul pedagogic al pregătirii. Cu timpul, în cadrul cursurilor și seminariilor de pedagogie precum și cu ocazia practicii pedagogice, au prins contur primele gânduri, dar și incertitudini, cu privire la meseria de profesor, pe care, prefăcându-mă că nu știam, mi-o alesesem. M-au ajutat profesorii din facultate, m-au ajutat colegii, m-am ajutat eu însumi. Ba chiar și dascălii mai vechi, căci gesturi, fapte, strategii au ieșit la lumină pentru a se regăsi și organiza selectiv într-un alt mod – modul meu de a fi și de a face.

Acestea, și câte or mai fi fost, s-au constituit într-un prim nucleu în jurul căruia au polarizat ulterior opțiuni, valori, gânduri, tactici acționale, procesul aflându-se în plină devenire.

Și a urmat un moment – aș zice – decisiv: repartizarea în „producție”. Manifestarea unui joc, cel dintre întâmplare și necesitate. Întâmplare „urzită” din necesitățile infinite, ce nimeni nu le va da de rost. Necesitate rezultată în suma „țeserii” miilor de întâmplări, după un scenariu ce cu greu se lasă deslușit. Ei, și ce! Nu trebuie, oare, să înfruntăm destinul, spunându-ne că e chiar al nostru, solidarizându-ne cu el, ca și cum un altul nici că se putea să fie ? Să lăsăm…

Și, mi-am „ales”: Liceul industrial nr. 3 Vaslui. M-am bucurat, cu atât mai mult, cu cât rămâneam în specialitate; urma să predau științe sociale. Un amănunt: școala, cu profesorii și elevii săi, are și ea o personalitate, care este un „dat” pentru cel care vine în ea. Poți să treci peste acest fapt? Nicidecum. Încât, personalitatea ta de profesor (neformată încă) se schițează chiar prin includerea (cu sau fără știința ta) în colectivul didactic. „Apriorismul” invocat poate fi de bun augur, atunci când nimerești într-o unitate școlară cu prestigiu. Dar tot la fel de benefic se dovedește a fi când școala nu are un renume al ei. În cazul din urmă, îți spui, n-ai decât să pui umărul pentru ridicarea prestigiului ei, alături de ceilalți colegi. Ți-o spui, desigur, la început, și chiar după aceea, uneori. Iarăși, să lăsăm…

Primești deci o dispoziție de repartizare. Trist și bucuros ești. Mai mult trist decât bucuros, pentru ceea ce  a fost și nu mai este. Mai mult bucuros decât trist, pentru ceea ce va fi și nu este încă. Alergi în plină vacanță spre orașul cu pricina. Pentru prima dată. Cauți liceul. Știai că este pe strada Castanilor. O stradă curată, liniștită, cu multă verdeață și cu un pârâiaș limpede – îți imaginezi. O stradă situată la periferia orașului, cu praf, cămine de nefamiliști și muzică de fanfară – găsești. Dar nu-ți pierzi curajul. Asta este important. Intri în școală cu emoție. Este locul tău de muncă. Pentru o viață, poate. Te întreții cu cineva din conducere. Afli că e un liceu de construcții ce pregătește forță de muncă pentru viitoarele șantiere. Ești asigurat de cazare în cămin, masă la cantină și altele. Precizări care s-au adeverit…

Urmează impactul cu realitatea de la cincisprezece septembrie (de fapt, începând cu această dată). Nu o ciocnire, ci un contact. Aceasta, deoarece, am fost pregătit încă din timpul facultății. Nu ni s-a inoculat o imagine trandafirie despre realitatea școlii. A prins bine, și este meritul profesorilor noștri. Și dacă s-a întâmplat să găsesc o floare în camera mea, un gest de încurajare din partea unui coleg sau o anumită privire în ochii unui elev, acestea n-au făcut decât să zdruncine scepticismul sau neutralitatea unei așteptări, afișate cu viclenie, mai degrabă din motive tactice (temerea de a nu fi decepționat), decât de evidența unor stări de fapt…

N-aș putea spune că totul a mers bine. Mai ales, în primele săptămâni de activitate. Te afli în fața a peste treizeci de elevi. Ești singur și începi. Toți au ochii pe tine. Le vorbești, dar nu te uiți la ei. Desigur, nu este pedagogic. Dar poți altfel? Cauți cuvintele. Te mai poticnești. Uneori, aluneci pe panta abstracțiilor și a verbiajului academic. Nimeni nu te înțelege. Te sperii și iei de la început. Important e să-ți dai seama și să revii. Fiecare oră poate fi și un mic experiment, până ce îți găsești „calea”. Nu un experiment clasic, ci o autocenzurare și autoobservare permanentă a eforturilor sau rezultatelor precedente. Cu timpul, totul devine normal. Normal, cu ce ? Normal, cu tine. Cu dorințele, speranțele, așteptările tale. Normal, cu ei. Cu dorințele, speranțele, așteptările lor. Se instituie legături. Comunici. Comunicarea generează comuniune. Fără să-ți dai seama. Fără să forțezi, chiar. Fără să atragi atenția. O atare stare o simți. Și ei simt asta. Și e bine să ne simțim astfel. Termini lecția mergând în cancelarie aproape mulțumit…

Și acum, în cancelarie. Pe o tablă neagră, mai multe anunțuri. Că planul de muncă patriotică în acest an este de atâția lei. Că sâmbătă trebuie spălate clasele. Că azi după-amiază la ora de… profii de sociale vor merge la casa de cultură. Și altele: cotizația U.T.C., învățământul politic U.T.C., dosarul U.T.C., pregătirea tineretului pentru apărarea patriei, concursuri școlare, cercuri științifice etc. (și, era să uit: pregătirea lecțiilor…).

Situația este neplăcută pentru că generează supraaglomerație, saturație și chiar respingere. O mare parte din efortul nostru este canalizat spre activități care – arborând scopuri așa-zis educative – perturbă procesul instructiv. Nu susținem că unele dintre ele nu ar fi necesare sau binevenite. Dar se cuvine o dozare mai atentă a acestora. Cei care se încumetă să îndeplinească toate sarcinile, ori că acestea sunt deficitare sub aspectul calității, ori că sunt duse la bun sfârșit cu prețul unor sacrificii deosebit de mari.

Proaspătul absolvent este descumpănit. Se uită în jur și cere sfaturi. Numai că, o dată cu sfaturile primite, i se inculcă și o anumită îndoială, mai mult sau mai puțin explicită, îndoială suficientă pentru a atenua din eventualul elan inițial. Alăturându-se și lipsa de experiență, această situație face ca, uneori, tinerii profesori să fie cei dintâi pe lista exemplelor mai puțin pozitive, în special, la capitolul „muncă” educativă. Aceasta și pentru că, în aprecierea muncii unui profesor primează latura educativă și nu cea științifică. Adică, se acceptă tacit axioma: cel mai bun profesor este cel mai bun diriginte.

Se prea poate ca faptele invocate să facă parte din scenariul începutului și din travaliul acomodării. Dar dacă nu se redimensionează o parte din obliga­țiile noastre, riscăm să ne formăm abilități în a expedia unele corvezi și nicidecum aptitudini pentru a perfecta modalitățile de materializare a sarcinilor – cum este și firesc.

Se știe că școala, ca organism instituțional, a cunoscut și cunoaște, sub aspect organizatoric, o dinamică sporită. Maleabilitatea ei, ca reflex al pro­fundelor mutații sociale, trebuie să corespundă obiectivelor prezentului, dar și ale viitorului. Impactul revoluției științifico-tehnice precum și exigențele specializării au impus instituirea liceelor industriale și a celor de specialitate. Acest fapt a determinat o supraîncărcare a programelor de învățământ prin inserarea unor noi discipline (în special tehnologiile) și prin atașarea practicii productive obligatorii (cu o pondere deosebit de mare în totalul orelor). Chiar dacă unele obiecte de învățământ și-au redus ponderea sau altele au fost suprimate (cum este logica, psihologia, literatura universală etc.), actuala structură pe discipline și ore rămâne în continuare masivă, antrenând consecințe negative asupra elevilor, cu reverberații ce ne pot scăpa.

Încât, o eventuală regândire a actualelor programe ar trebui să vină în întâmpinarea acestor deziderate de parcimonie. Nu trebuie uitată nici lecția liceului tradițional, orientat spre cultura generală, căci în numele viitorului (care nu știm cum va fi) nu trebuie să sacrificăm trecutul (care știm cum a fost). Aceasta presupune un efort de preluare a elementelor validate valoric, dar și o îmbogățire corespunzătoare cu aspecte reclamate de noile evoluții sau comandamente.

Cum aceste opinii sunt ale unui începător, lăsăm prezentele note doar „începute” și nu „sfârșite”. Promitem că le vom continua, dar că nu le vom încheia. Vă invit și pe dumneavoastră, stimați colegi, să le continuați și, eventual, să le completați.

2 comments

  1. Minunate ganduri..si trairi. Am simțit aceleași lucruri la contactul cu prima scoala in care am activat..Bine, poate nu la acest nivel, vorbim de o școală generala de la tara…si de o clasa a II.a- a IV-a simultan..Si, vorbim de alte sarcini si incarcaturi profesionale, cum ar fi: mersul prin sat dupa elevii ce absentau, sedintele de la centru, prima comisie metodica, primul cerc pedagogic in care am fost desemnată sa tin lecție, viermii de matase.., activitatea culturală obligatorie, vizitele sefului BOB..prin școala, schimbarea portretului intr-o ureche a tovarășului..cu cea in doua urechi…Vorbim de prima gazda , primul contact cu acel mediu total nou, caietul de planuri de lectie absolut obligatoriu primii trei ani de activitate, unde scriam detaliat..si la greu toate cele patru ore din zi. A fost o perioada grea, dar frumoasă..

  2. Fac parte din generația debutantilor recenți (2016), dar empatizez cu ideile dumneavoastră. Am avut aceleași sentimente când m-am vazut prima dată la catedră, la o școală din mediul rural, „aruncată în gura leilor”, pentru a învăța să ii stăpânesc. În doar câteva zile, acel loc a devenit „acasă” și am simtit, intr-adevăr, vorba aceea, „pofta vine mâncând”!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

[instagram-feed]