Vizita Sfântului Părinte Francisc în România vine să exerseze, să ratifice dar să și evidențieze mai multe potențialități pe care le are poporul credincios, indiferent de confesiune, din această parte a Europei: deschiderea, permeabilitatea și dorința de dialog interconfesional, afinitatea bazală de limbă și de cultură latină, speranța de integralitate și unitate de credință, venerarea sau respectarea celor sfinte, cumințenia și buna creștere. Vizita pastorală i-a vizat nu numai pe frații noștri catolici, dar și pe creștinii ortodocși sau de alte confesiuni care l-au primit și întâmpinat cu bucurie și au rezonat cu etosul răspândit la nivelul exercițiului liturgic sau cel extra-sacramental. Apelul la unitate, la mână întinsă, la dimpreună lucrare și comunicare, la dialog bazat pe respect față de alteritate, au fost temele predilecte care s-au editat de mai multe ori. Metafora mersului împreună, a „cărării” ce trebuie întreținută, bătută și străbătută de către noi toți, indiferent de vocația personală și profilul credinței, reprezintă chintesența acestei chemări.
Interpretat dintr-o perspectivă circumstanțial politică, periplul spiritual al Întâistătătorului Bisericii de la Roma a venit precum neaua zăpezii ce se așterne și curăță mizerii ale unei lupte interne fără miză autentică, care astâmpără orgolii partizane, limpezește lucruri, luminează și albește canavaua lumii. Chiar dacă reprezintă un efect oarecum derivat, dimensiunea purificatoare și edificatoare, cu privire la trecut, prezent sau viitor, nu poate fi trecută cu vederea. Pelerinajul are funcționalitate nu numai pentru pelerin, ci, într-un anumit fel, și pentru cei care îl întâmpină, îl primesc, îl omenesc, îl privesc. Nu doar „călătorul” se ostoiește, ci și gazda se primenește – la minte și suflet. Efectul se produce nu doar în arealuri delimitate (locurile anume vizitate), ci se demultiplică, prin noile mijloacele de informare și comunicare, la nivelul întregului corp național. Fiecare punct vizitat a …„punctat” topici și motive unificatoare pentru întregul areal spiritual. Papa a vizitat și vizat nu câteva locuri, ci România întreagă.
Văzută dintr-o perspectivă paideică, vizita Sfântului Părinte reprezintă un model de asumare a unui proiect de intervenție formativă, cu miză comunitară, pe termen mediu sau lung, o binevenită busolă axiologică pentru persoane sau comunități. Prin cadrul ideatic emis, prin economia de interacțiuni, gesticulații, cazuistici etalate, topici evocate, valori recomandate, acest periplu se constituie într-un „șantier” pedagogic cu imense conotații educative: slăvirea valorilor sacre proprii dar și ale aproapelui, valorizarea copiilor, bătrânilor, bolnavilor, aureolarea familiei, a tinereții și a frumuseții vieții, despovărarea de conotațiile naționaliste ale apartenenței religioase, evidențierea a noi modele demne de urmat, sacralizarea martirilor și cinstirea eroilor istoriei recente (prin beatificarea celor șapte episcopi greco-catolici), re-considerarea minorității rrome în cadrul unui ansamblu comunitar. Vectorul umanist al unei interculturalități oneste și-a spus cuvântul cu acest prilej. Nimic politic, ideologic sau ostentativ în această operă educativă ce reclădește încrederea, creează punți, unește și pune în raporturi de egalitate oameni diferiți în fața aceluiași Dumnezeu.
Înțeleasă într-o cheie spirituală, prezența Sfântului Părinte în România constituie un semn al asumării concilierii și complementarității, al coexistenței unei multiplicități de raportare la Hristos, al completitudinii și pluralității de întrupare a valorilor divine. Platforma primă de ordin dogmatic, co-celebrarea și regăsirea expresivă în serviciul divin, rugăciunile și sacramentele comune devin punți de legătură și vectori de cimentare a unui dor implicit de unitate (chiar în diversitate). Gesturile mai mult decât grăitoare de valorizare a simbolurilor celuilalt (a se vedea sărutul crucii unui ierarh ortodox, de către Părintele Francisc, și al icoanei ortodoxe – în fapt comune, dar și gestul Preafericirii Sale, Patriarhul Daniel, de a genera un real etos al comuniunii spirituale în noua Catedrală, prin completitudine de rugăciune și cântări ) pun în evidență disponibilități, porniri nedisimulate, doriri de viitor.
Din punct de vedere strict uman, actualul Suveran Pontif întruchipează naturalitatea, franchețea, vitalitatea neaoșă, umanitatea liber revărsată, egalitatea și, mai ales, umilitatea discret și firesc exprimată. Adresabilitatea, disponibilitatea, spontaneitatea, afectivitatea, ieșirea din directivitatea și rigorile prezenței în mulțime pun în evidență rolul dimensiunii umane a reprezentantului unui cult. Chiar dacă pare surprinzător (paradoxal a fost și Cristos!), prezența vie, concretă, umană constituie fața palpabilă a „urmei” divine pe pământ ce atrage, tulbură reprezentările, contrariază părerile. Până la urmă, urmașul Sfântului Petru e o persoană umană investită, desigur, cu har, ce poartă atributul unui om și se prezentifică, în fața semenilor, ca atare. Sfântul Părinte întrupează acest rol în mod magistral. Până a-l adjudeca sau recunoaște drept Papă, omul de rând îl percepe ca fiind un „simplu” om, într-un fel, semenul lui.
Părintele Francisc nu numai că seamănă cu Dumnezeu și cu creatura sa – omul, dar chiar pune parte peste parte și întrupează ipostaze din cele două!
(Articol publicat în Mesagerul Sfântului Anton, Revistă de spiritualitate a fraților franciscani minori conventuali din România, anul XXVI, nr. 155, iulie-august, 2019, pp. 14-15)