Spania – note de călătorie

[slideshow id=5]

Lleida este o localitate situată în vestul Cataloniei, la circa 140 km de Barcelona, și are una dintre cele mai vechi universități din lume, întemeiată pe la 1300. M-a frapat curtea interioară a corpului unde se află rectoratul, pătrată, ca de mănăstire, cu ziduri groase, masive, patinate de vreme, pline de iedera cea  urcătoare, agățătoare, curgătoare, atrăgătoare…

Drumul spre orașul spaniol l-am făcut și astă vara, cu ocazia unui doctorat, așa încât mi-a venit destul de ușor, mai ales că de această dată am avut avion direct din Iași, cu conexiune la București, după care am luat trenul de la Barcelona spre destinația finală. Nu a apărut nimic neprevăzut sau neplăcut în decursul călătoriei  (întotdeauna când plec de-acasă mi se pune așa un nod în gât!), cum se poate întâmpla uneori…

Revenirea la Universitatea din Lleida a avut ca țintă studierea structurilor instituționale și a procedurilor specifice ciclului de master dar, mai ales, a conexiunii acestora cu studiile de doctorat. Programul șederii a fost gândit de colegul meu Angel Huguet-Canalis, care mi-a și facilitat, din punct de vedere formal, această vizită de studiu. Mi-a fixat mai multe întâlniri (poate cam multe), le voi da curs, de bună seamă, și voi încerca să le fructific cât se poate.

Ajung la hotel pe la trei, în plină zi, lumină și căldură (la noi e cu cel puțin 10 grade mai rece). E un fel de întoarcere astrală,
cu vreo două luni în urmă… Pare a fi sfârșit de vară, oamenii sunt îmbrăcați lejer, unii în tricouri sau cămăși cu mânecă scurtă. Hotelul e situat în centru, aproape de campusul universitar și de gară. Lumina soarelui este orbitoare, totul strălucește în jur, parcă aș fi în vacanță la mare, mergând sau venind de pe o plajă însorită. Constat, desigur, ca și altă dată, că hainele cu care plecasem de acasă nu se mai nimeresc la clima pe care o găsesc pe unde ajung… Prima mișcare când intru în cameră e să-mi verific conexiunea laptop-ului cu lumea mare – în care am intrat și cu cea mică – de unde vin. În wireless-ul hotelului încap și eu? Se pare ca da. E ok, merge, am intrat în rețea!

Nu știu o boabă de spaniolă, percep această limbă ca pe un flux liniștitor, binefăcător, primitor. E un univers vorbitor calm, cald, catifelat, unduios, uneori năbădăios. E un fond sonor vibrant în care te simți bine, chiar dacă înțelesurile sunt slabe sau survin pe alte căi (gesticulații, mimică, tonalitate, ritmică etc.). Cu colegii din universitate comunic în franceză, iar la hotel sau în magazine în engleza pe care o știu… Nu mai am temeri, cu experiența acumulată aș fi în stare să mă înțeleg cu toată lumea, chiar fără să bine-cuvântez.

În prima zi mă întâlnesc cu colegul Angel, care mă introduce în atmosfera din universitate, îmi prezintă ofertele privind contactele cu persoanele din facultate, vine cu sugestii pentru petrecerea timpului liber, e și el conștient că trebuie să îmbin utilul cu plăcutul…  Mergem în bibliotecă, aflu care e procedura de intrare (bine înțeles, extrem de simplă), trecem și pe la Relații internaționale, tipul de acolo știa de venirea mea și de existența unui acord de colaborare dintre cele două universități. Convenim să reînnoim acest acord cu invocarea mai clară a domeniului științelor educației și a stagiului de practică pedagogică pentru studenții noștri (prin Programul ERASMUS). Discuția devine prietenească, destinsă, deschisă.

Angel e un tip slăbuț, uscățiv, iar, la o primă privire, nu ai ghici că are un statut socio-profesional deosebit. E între două vârste – nici tânăr, nici bătrân – se îmbracă lejer, iar la mână poartă, cum am văzut la unii tineri, o brățară din
ață multicoloră, împletită, un fel de amuletă care semnifică ceva pentru el. E un om religios – am băgat de seamă data trecută – și este bine ancorat în istoria și tradiția creștină, cea catolică. Cred că provine dintr-o viță nobilă, posedă ceva podgorii și se ocupă, dincolo de slujbă, cu producerea vinului. E un expansiv, un critic și un nonconformist, atât în legătură cu cele politice dar și cu viața universitară. Din punct de vedere academic, e un scrupulos, un meseriaș, este director de proiecte de cercetare, conduce doctorate, are relații de colaborare din America și până în Finlanda, din nord în sud, din est în vest…

Seara la 9 mergem, împreună cu decana facultății, Doamna Maria Pau Cornadó i Teixidó, la un restaurant, pe malul râului Segre, la care am mai fost și data trecută: El Celleret del Segre. Începem într-un ton protocolar, ne prezentăm instituțiile, pozițiile, proiecțiile, pentru ca, în acompaniamentul fructelor de mare, salatelor, preparatelor din peste și ceva vin, să trecem spre registre mai aplicate și mai directe: cei-i cu sistemul Bologna, ce mastere merg sau nu merg, cum de scade calitatea pregătirii studenților, cum poți deveni mai degrabă profesor universitar decât profesor în școală primară sau liceu (și la ei, și la noi), cum se duc de râpă universitățile, cum se cheltuiesc banii europeni aiurea, ce-i cu politica asta aiurită de stânga a lui Zapatero  (în acest moment Angel explodează), ce-i cu guvernanții tâmpiții de la București care habar nu au ce să facă (normal, aici eu fac eforturi să mă abțin).

La restaurant, între timp, nu s-a schimbat nimic, ne întâmpină același cadru bucolic, cu decorațiuni echilibrat îmbinate, ca forme și cromatică, ce amintesc de traiul locului. Mediul este tonic și îmbietor, iar chelnerul, acel tânăr român de prin Arad pe care l-am întâlnit și astă vară, își intră numaidecât și impecabil în rol. Mă recunoaște și, pe ici pe acolo, mai scapă (pentru mine) câte o românească, îmi explică ingredientele mâncării alese, îmi sugerează un desert fain. Altceva m-a impresionat. Față de comesenii mei (înțeleg că vin des pe aici) își depășește rolul de simplu chelner; devine companion și facilitator de voie bună, explică tacticos, exprimă puncte de vedere, glumește, spune mici bancuri, e convivial și afectuos, iar servitul este făcut discret și cu mare grație. La plecare ne-a condus dincolo de ușă, până spre mașină. Parcă nu am fi fost la un restaurant, ci fuseserăm invitați la casa unui cunoscut și cald prieten. O meserie simplă devenită artă…

La ora 11, vineri, am întâlnire cu Prof. Xavier Carrera Farran, coordonatorul masterului Technologie educative: e-learning. Angel mi-a explicat că este important să cunosc funcționarea masterelor pentru a înțelege trecerea spre doctorat. În mare, pregătirea accederii la doctorat începe la nivel de master, dizertația finală (ce cântărește cam 50% din ponderea evaluării pe total master) fiind o primă treaptă ce deschide studiul în al treilea ciclu, cel de doctorat. Interesul meu se îndreaptă și spre conținutul masterului, derulat în totalitate la distanță, pe baza unei platforme e-learning. Cum proiectul acesta educațional este foarte ambițios, presupunând echipamente și programe de gestionare complicate, masterul este dezvoltat prin cooperarea a trei universități, studenții (circa 30) provenind din Spania dar și din țări sud americane, spaniola fiind limba de formare.  Profesorii aparțin celor trei locații academice (Universitatea Rovira i Virgili din Tarragona, Universitatea din Insulele Baleare și Universitatea din Lleida), cursurile se studiază în secvențe compacte, succesive, prin raportarea la suporturile electronice, inter-relaționările având loc prin intermediul video-conferințelor  urmând, firesc, evaluări pe bază de lucrări independente sau în grup și prin interacțiuni directe cu formatorii. Interesant e faptul că și disertația finală se ține „în fața comisiei”, prin videoconferință, fiecare membru al comisiei stând în biroul propriu, având la dispoziție lucrarea în format digital și pe examinat aflat undeva în lumea largă.

Mare minune și cu tehnica asta. Mă văd și mă aud on-line cu cei de acasă, cu secretara, cu amici sau cunoscuți, aflați în lista mea din messenger. O parte din biroul meu îl port cu mine, ca și din grijile aferente. Altădată, când eram plecat din țară, rămâneam izolat săptămâni în șir; de pildă, la Geneva, unde am stat trei luni, cu 17 ani în urmă, până și limba mi-o uitasem pentru că nu o practicam decât câteva minute pe săptămână, telefonând la aparatul ala cu fise, unde mai tot timpul era coadă…

Fiind sâmbătă, încerc să fac și altceva. Iau un microbuz (rezervasem locul dus-întors cu două zile înainte) și merg cam două ore jumătate în nord, în Andorra. Ador Andorra, mă refer la nume, că până una alta mă raportez la rezonanța asta frumoasă. Până acolo admir natura, mai întâi apar șesuri unduioase, secetoase, apoi coline catalane lutoase, uneori abrupte și, cam la jumătatea distanței, apar munții Pirinei, inconfundabili, monumentali, falnici. Sunt frumoși mai ales când se profilează la orizont, de la distanță, dând impresia unui peisaj stelar, oarecum straniu percepțiilor mele comune, obișnuite cu munții noștri carpatini, mai domoli, mai pământești. Fac multe poze pe drum, încerc să absorb frumusețea lor de teamă să nu se piardă ceva extrem de prețios (probabil, fac poze și ca o compensație a faptului că nu pictez, o pasiune care stă pitită în suflet  și care se exprimă și ea cum poate …).

Andorra este un paradis fiscal, unde se vând și se cumpără multe și mult, și ființează ca un principat independent, cu o conducere bipolară (co-prinți, unul fiind un cleric spaniol și altul un laic francez). Un fel de aiureală, pentru că unul din co-prinți este persoana care deține postul de președinte al Franței, în prezent acesta fiind Nicolas Sarkozy. Al doilea prinț este episcopul catolic al orașului catalan La Seu d’Urgell, în prezent Joan Enric Vives i Sicilia. Deoarece nici unul din prinți nu locuiește în Andorra, aceste posturi au doar un caracter formal, ceremonial. Adevărata putere este deținută, însă, de banii care vin pe aici… Capitala – Andorra la Vella – arată ca o stațiune de munte, deosebit de atrăgătoare și îngrijită, cu multe magazine, buticuri, restaurante, hoteluri. Cum este week-end, o forfotă de oameni inundă străzile, spațiile de agrement sau de shopping. În cele aproape șase ore colind străzi, piețe, magazine, buticuri, trecând prin aceleași locuri de mai multe ori, făcând, desigur, poze, identificând și cumpărând câte ceva pentru cei de acasă, pentru mine, pentru alții…

Amprenta culturii spaniole devine vizibilă și în Andorra. În plin centru descopăr o statuie din bronz, creată de nimeni altul decât de Salvador Dali. „Noblețea timpului” se cheamă, și nu este decât o continuare spațială a faimoasei picturi cu ceasul acela lax, fleașcă, ce se scurge asemenea unei gelatine cosmice, relative, în a cărei canava sunt prinse destine punctiforme, individuale, infinitezimale, cum este și existența nevrednicului ce consemnează aceste fapte…

Duminică dimineața, pe la 10, fac un tur al orașului. O pustietate, nu alta! Orașul doarme, lâncezește sau pare a fi  părăsit. Doar ceva negri, pe ici pe acolo – câte unul, câte doi, câte trei – răsar de după colțuri de stradă, făcându-mă instinctiv să tresar de o teamă ce se adeverește a fi fără motiv. Urc spre catedrala din deal, trec pe lângă cei doi cerșetori care străjuiesc ușa și dau să intru în biserică. Cum slujba este în derulare și cum prind rapid a citi să nu deranjăm și să nu intrăm în timpul mesei, mă retrag sfios pe străzile înguste spre hotel, cu gândul că voi intra în biserică cu alt prilej.

În parcul central al orașului (Camps Elisis, echivalentul Champs Elysees-ului francez!), pe la prânz, începe un festival al vinurilor. Notabilitățile dau interviuri, țin discursuri, atmosfera e încărcată, o fanfară cântă în chioșcul din centru, invitații încep să deguste zecile de sortimente de vinuri. Mă preumblu și eu prin mulțime, îmi fac de lucru (fotografiez, filmez), în fine, încerc să mă simt bine. Aș fi vrut să gust și eu o gură de vin, dar nu am avut curaj să mă apropii de acele standuri… Cel mai mult m-au impresionat copiii, de diferite vârste, micuți, de câteva luni, în cărucioare, sau mai mari, de câțiva ani, umblând de colo-colo, ce receptau spectacolul în fel și chip, unii detașați, nepăsători, alții mirați, intrigați de un spectacol al maturilor peste puterea lor de a-l pricepe…

Luni dimineață am un maraton al întâlnirilor la facultate. Mai întâi la 9, cu Dna Gloria Jove, responsabila masterului de Educație specială, apoi la 10,30 cu Dna Alba Herrera, prodecanul facultății, în vederea perfectării schimbului de studenți pentru practica pedagogică, iar la 12 cu Dl Fidel Molima, responsabilul masterului Cercetarea în educație. Ce mai aflu: că mai toate masterele (șapte) sunt organizate modular, patru dintre ele au un caracter inter-universitar, profesorii provenind din câte trei centre universitare, că aproximativ jumătate din activități se derulează prin prezența studenților în sala de curs iar cealaltă jumătate are un caracter virtual, prin video-conferințe, interacțiuni prin e-mail etc. Recrutarea studenților se face de pe un areal mai larg, mai cu seamă din Catalonia, mulți cursanți sunt integrați în câmpul muncii (iertare, nu am găsit altă expresie!), majoritatea lucrând în învățământ, activități sociale, organizații nonguvernamentale. Masterul de Educație specială are două module, unul de cercetare (absolvenții putând merge mai departe la doctorat) și unul profesional (ce deschide calea încadrării în activitate). În fiecare grupă de master sunt în jur de 30 de studenți.

Mai spre seară caut să urc spre catedrală prin orașul vechi, pe niște străduțe strâmte și întortocheate. Știam un drum mai lung, dar voiam să găsesc unul mai scurt. Am tot umblat în sus și-n jos vreun ceas, străzile se închideau, vedeam zidul bisericii la doi pași și nu puteam să trec. M-am încăpățânat atunci și-am ocolit tot dealul, gândind că voi găsi calea cea dreaptă. În zadar! Ca un făcut, încercările mele au eșuat. Calea către Casa Domnului nu e ușor de găsit. Voi încerca și mâine…

Mâine (adică azi, marți), pe la 10, am găsit drumul spre biserică. A fost așa de simplu, trebuia să am răbdare să urc cu o stradă mai în josul târgului. În sus urci mai ușor și cu adevărat când vii dinspre …mai în jos! Interiorul l-am găsit magnific prin vechimea lui. Chiar și piatra din interior era roasă și scobită de vreme. Am fost impresionat de simplitatea și sobrietatea acestui spațiu. Nimic monumental, și totuși, o atmosferă înălțătoare, purificatoare te întâmpină, se prinde de tine și îți dă putere. Am filmat cu noul aparat, dar cum nu am posibilitatea să vă arăt, mă opresc aici. Că, prin cuvinte, nu aș putea să spun ce am văzut. Cu atât mai mult, ce am simțit…

La prânz am o cină concluzivă, înainte de plecarea de a doua zi, la un restaurant din apropierea facultății, cu Angel și Jose Luis Navarro, secretarul științific al facultății. Discuțiile alunecă tot spre statutul nostru profesional, cu toată cohorta de sfidări, schimbări, constrângeri, nemulțumiri. Ca în orice sistem organizațional, nici la ei lucrurile nu merg ca la carte. Constat că avem aceleași repere proiective, acționale, valorizatoare asupra muncii noastre universitare. Oricum, ei posedă bune practici care ar putea să se constituie în puncte de plecare pentru schimbările în bine de la noi. Dar și noi avem unele experiențe la care nu ar trebui să renunțăm…

Câștigul de informație sau de experiență acumulat în aceste zile nu este unul numaidecât cuantificabil, exprimabil printr-o dare de seamă (cum mă obligă procedura programului prin care am venit aici, după întoarcerea acasă), ci rămâne unul difuz, insesizabil, de perspectivă. Ceea ce am deprins pe parcursul celor câtorva zile nici eu nici alții nu am putea ști cum se va fructifica și când se va vedea…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

[instagram-feed]