Speranțe la început de an școlar…

Mijlocul lui septembrie ni-l alocăm, mai toți, începutului de an școlar. Prin preparative și visări, prin reprezentări și previzionări, mai toată lumea se centrează spre școală. Și copiii, și părinții, și bunicii, și cei care o diriguim, o gestionăm, o slujim. Și mai marii zilei, care o creionează și o legiferează, dar și cei mai „umili” dintre semeni care, aparent, nu au o legătură directă cu sistemul de învățământ. Momente frumoase de aduceri aminte, de bilanț, de proiecții, de laude, de „bătăi pe umeri”. Dar și de festivisme ieftine, de fraze plicticoase, de „împăunări” exagerate, de „acroșări” politice, de zbateri și dezbateri…

Și acest an școlar stă sub semnul unui amestec dintre realizare și țintire, dintre satisfacție și așteptare, dintre siguranță și îndoială, dintre reușită și eșec. La nivel central s-a asigurat o gestionare de „menținere”, fără prea multe încercări de schimbare sau revigorare. A gestiona ceva, în parametri de normalitate, nu e un motiv de laudă. A asuma și genera schimbări benefice, asta ar fi demn de luat în seamă. Nu e cazul acum. Ministeriatul actual are o prezență și intervenție „discretă”, atât din cauza unor carențe circumstanțiale, subiective (era să zic, lingvistice), cât și unor situații de provizorat guvernamental ce devin din ce în ce mai evidente. Înțeleg că se lucrează la un nou proiect de lege a educației, fără a cunoaște cine se ocupă de treaba asta, fără a ști pe baza căror principii sau filosofii va fi construită noua lege, în absența unor consultări sau altor tipuri de consiliere de specialitate. Cele mai multe intervenții s-au centrat pe „corectări” sau „updatări” ale legii naționale, în consens cu interesele și linia politică a celor care dețin puterea (nu le contestăm acest drept, dar suntem atenți la proceduri și, mai ales, la consecințe). Ceea ce atrage atenția, mai ales beneficiarilor educației, dar și specialiștilor neimplicați politic – printre care mă consider a face parte – , este oferta curriculară actuală, mai ales la nivel de bază, de manual școlar (facem deocamdată abstracție de greșelile de conținut, evidențiate deja). Adoptarea unei hotărâri pe linia generării unui manual unic nu ni se pare în regulă, chiar dacă în spatele acestei realități se află, chipurile, un concurs între oferte multiple ale respectivului suport de curs. Monopolul, prin unicitate de conținut și directivitate metodică, susținut de proceduri și „acoperiri” normative adiacente, este împotriva principiului libertății din educație. Nu milităm pentru o libertate maximală și iresponsabilă (peste 20 de manuale, de pildă, pentru una și aceeași disciplină pentru o clasă, cum s-a întâmplat mai demult), dar propunerea a 3-4 variante ar fi făcut mult bine profilurilor diferite de școli, de elevi, de profesori, de realități socio-culturale. Este drept că explicitarea și adaptarea curriculară finală este asigurată de profesor, prin ce și cum predă efectiv, dar s-ar fi pretat mai multe manuale adaptate, din start, unor situații și nevoi particulare, denivelate.

Până la urmă, cel care „sfințește” locul este educatorul, profesorul (cu toate că, bine ar fi ca cei „de sus” să-l ajute, să-i pregătească terenul). El este cel care, în intimitatea clasei, devine „stăpân pe situație”, pre-dând și drămuind, unuia sau altuia dintre elevii săi, ce are nevoie, ce poate primi, ce se cade. Dincolo de conjuncturi sau adversități, dascălul reprezintă speranța și salvarea, mai ales pentru timpurile în care nu se prea știe ce se vrea, diriguitorii sunt nepotriviți sau fără autoritate (deontică și deontologică), cei capabili sunt adumbriți, impostorii ies în față. Minunile nu vin de sus, ci de la cei pe care îi avem în preajmă, zi de zi, oră de oră. Profesorul este unul dintre aceștia. Pregătirea, implicarea și prestația lui sunt de maximă importanță.

Deficitul de cadre didactice constituie o rană a învățământului nostru. Nu intrăm acum în amănunte, dar reformarea sistemului de pregătire a corpului profesoral rămâne pe mai departe o cerință imperioasă ce ar aduce calitate. Legat de acest aspect, două noutăți legislative au apărut în vacanță: anunțarea intenției ministerului de a se pune în practică masterul didactic (printr-un plan-cadru unitar la nivel de țară, ne-explicitat deocamdată) și posibilitatea accederii la nivelului II al modulului psihopedagogic a tuturor absolvenților de licență, indiferent de specializare – o reparare a unor îngrădiri legislative anterioare. Mai rămâne ca și structurile de formare continuă să fie corelative și edificatoare în raport cu dinamica socio-culturală, cu schimbările de expectanțe ale beneficiarilor, cu noutățile din practica predării (ne îndoim de faptul că mega-proiectul CRED, pornit dar poticnit, de formare a 55.000 de profesori, va avea, fără implicarea universităților, sorți de izbândă).

Un alt aspect care afectează mersul educației este accentuarea procesului de birocratizare care încarcă și mai mult activitatea profesorilor sau a responsabililor educaționali (profesori, directori, secretare, decani etc.). Adoptarea unor măsuri referitoare la secretizarea și protecția persoanelor fizice, în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal, conduce nu numai la îngreunări sau perplexități administrative, ci și la  interogații  de esență pedagogică legate de funcțiile evaluării  și valorizării activităților specifice în mod public, transparent, transformator, corector. A „publicita” prestația unui actant al dispozitivului educativ pare a fi devenit o problemă dacă nu de „securitate națională”, cel puțin de „psihopatologie personală”. Ca unul care s-a format într-o cultură a evaluării deschise, transparente, pe direcție intra și inter-personală, prin comparare și competiție, astfel de măsuri mi se par cel puțin păguboase, dacă nu suspecte din punct de vedere educațional.

Apar în plus alte deficite, ce se reiterează de la an al an, cu privire la condițiile materiale, la obținerea unor avize de toate felurile, la continuarea unor discrepanțe nefericite dintre urban și rural, la asigurarea accesului egal la educație, la condiția, pregătirea și motivarea corpului profesoral. Aceștia sunt parametri care țin de macro-sistem, de evoluții economice, de viziuni politice, de condiționări obiective – naționale, internaționale. Nu ne putem aștepta la miracole peste noapte, ci la evoluții tendențiale, progresive care, în parte, ar putea să-și facă apariția.

Motivele de optimism vin însă de la „cei de jos”, de la copii, părinți, profesori care cred mai departe în educație, în puterea „cărții” de a forma, înălța, spiritualiza. Emoția unui părinte, zâmbetul unui copil sau privirea încrezătoare a unui dascăl cântăresc mai mult decât intervențiile zgomotoase, false sau inoportune ale celor care acompaniază sau „parazitează” acest remarcabil eveniment.

Ceea ce se întâmplă în această zi va rezona mult timp în candidatul la educație, în cei care îl susțin, în viitorul lui, în comunitatea din care va face parte, în veacul ce va să vină.

Ne exprimăm solidaritatea și sprijinul pentru colegii din învățământul de toate gradele și urăm tuturor un an școlar ușor și cu spor!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

[instagram-feed]