Timp și re-venire

Una dintre cele mai profunde ziceri despre timp o aflăm în Sfânta Scriptură. Voi da citatul binecunoscut nu pentru a-l comenta, ci pentru a avea, dimpreună cu cititorul, un punct de reper în eventualele noastre prefaceri ale minții. „Pentru orice lucru este o clipă prielnică și vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer; vreme este să te naști și vreme să mori; vreme este să sădești și vreme să smulgi ceea ce ai sădit. Vreme este să rănești și vreme să tămăduiești; vreme este să dărâmi și vreme să zidești. Vreme este să plângi și vreme să râzi; vreme este să jelești și vreme să dănțuiești. Vreme este să arunci pietre și vreme să le strângi; vreme este să îmbrățișezi și vreme este să fugi de îmbrățișare. Vreme este să agonisești și vreme să prăpădești; vreme este să păstrezi și vreme să arunci. Vreme este să rupi și vreme să coși; vreme este să taci și vreme să grăiești. Vreme este să iubești și vreme să urăști. Este vreme de război și vreme de pace” (Ecl. III, 1).

Textul scripturistic ne învață faptul că pentru fiecare acțiune există un timp oportun de a o face, că orice secvență temporală are o predispoziție de maximă valorificare – când trebuie să ne bucurăm de ea, să o umplem cu fapte (și bune, și rele, pe măsura ei și a noastră). Dar dacă din diverse pricini ratăm momentul potrivit? Dacă întârziem un anumit start? Dacă dorul unei acțiuni ne vine după momentul când ea s-ar fi pretat în mod firesc? Dacă mintea „cea de pe urmă” încearcă să recupereze ceea ce inițial îi scăpase? Ne mai putem poziționa recuperatoriu față de trecut, ne mai putem întoarce în vreme, „în căutarea timpului pierdut”? Nu sunt un cunoscător al temeiurilor sau dezvoltărilor biblice, dar dacă e să mă iau după principiile sau valorile fundamentale ale creștinismului, cred că există cu adevărat și un timp al re-venirii, al îndreptării de către noi a relației dintre o acțiune și timpul reclamat de ea, un timp auroral de re-așezare a noastră în raport cu ceea ce merita a fi înfăptuit.

În primul rând, în raport cu divinitatea, natura umană este imperfectă, dar ascensională, perfectibilă, orientată tendențial spre zările unei culmi axiologice. Asumându-ne statutul de fire „căzută”, se ivește în fața noastră un „munte” de urcat, cu cărări multiple, uneori întortocheate, nu întotdeauna ușoare – dar care toate duc spre un „pisc” al bucuriei și împlinirii. Având această „deficiență” originară, este de la sine înțeles că și în raport cu timpul acțiunii să ne poziționăm câteodată prost.

În al doilea rând, creștinismul, față de faptele de zi cu zi ale omului, nu dă ratificări ultime, definitive, absolute. Dumnezeu are răbdare și îngăduie ca până în ultimul moment al existenței noastre să ne achităm de chemările Lui. Niciodată nu e prea târziu pentru fapta bună, dar bine e să fim pregătiți și cu sufletul împăcat, că nu se știe niciodată când acesta (timpul individual) se sfârșește. Amânarea nu este nici proferată, nici condamnată, nici binecuvântată. Fiecare merge pe „riscul” propriu (e și acesta un indiciu clar al libertății omului).

În al treilea rând, experiența negativă, în toposul credinței noastre, nu este dezavuată și respinsă aprioric. Desigur, nicăieri în textele sau tradiția noastră creștină nu suntem invitați să comitem răul pentru a învăța să facem, mai apoi, … binele. Dar dacă răul sau mai-puțin-binele s-au produs, este loc și cale de re-venire, de re-evaluare, de resurecție. Învățăm din „rătăciri”, din „pierderi ale firii”, din amânări, din frici, din lașități, din trândăvie, din greșelile cele cu voie sau fără de voie…

Dar poziționarea creștină în raport cu timpul îngăduie interpretări și mai subtile. Nu timpul ca atare este important, ci ceea ce se întâmplă în el, cum îl întrebuințăm, cum îl semnificăm. Să luăm, spre pildă, un fragment dintr-un părinte iubitor de prea-frumoasele fapte și gânduri: „Deci să nu căutăm înainte de timp cele ale timpului (potrivit pentru un lucru), amăgindu-ne dintr-o pornire a mândriei. Să nu căutăm iarna cele ale verii; nu, în sămânță, snopii. Pentru că timpul semănării cere osteneli, și timpul secerișului aduce haruri negrăite. Iar de nu, nu vom lua nici la timpul cuvenit cele proprii ale timpului” (Sfântul Ioan Scărarul, Cartea despre nevoințe, XXVI, 59, în Filocalia IX, traducere din grecește, introducere și note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, București, 2002, p. 324-325).

A te raporta la timp și a-l fructifica presupune responsabilitate (sau trezvie, cum mai spun Părinții bisericii), un cadraj „obiectiv”, adus sau presupus de acesta (concordanță cu fapta, imperativul intervenției, al urgenței…), și nu o uzanță subiectivă, venită din pornirile noastre umorale. În fapta ce se produce nu eu devin centrul atenției, ci concordanța, consistența sau importanța faptei în sine. Apoi, uzanța bună a timpului constituie o problemă de adecvare, de comportament ce se instituie operativ când trebuie, în raport cu cine și cât trebuie. Să nu așteptăm să apară într-un context ceea ce acesta nu poate să zămislească sau să „lege” la un moment dat. Dacă avem în vedere o persoană, să nu pretindem de la aceasta decât ceea ce îi îngăduie situația și posibilitățile particulare, individuale. Iar în raport cu timpul universal, infinit, să nu îl vizăm sau să îl măsurăm prin instrumentele noastre lumești, strâmbe, limitative: la „ușa” timpului (fără de margini) a lui Dumnezeu nu putem „bate” cu „clipele” noastre personale – de rătăciri, de căutări sau irosiri de vreme -, ci cu acele „secunde” care au rezonat sau au fost pe placul … făcătorului și îndurătorului timpului. Timpul nostru individual prefațează timpul veșniciei; este un preambul pentru ceea ce va să vină. De calitatea lui va depinde viețuirea cea infinită în împărăția lui Dumnezeu.

Părinții filocalici vorbesc deseori despre oportunitatea, insistența și stăruința bunei făptuiri. Pripa, graba facerii, repezeala sunt de evitat, la fel ca întârzierea, tergiversarea, ratarea momentului: „Tot lucrul își cere vremea lui și o dreaptă socoteală, ca să nu se facă ceva nelavreme sau fără trebuință” (Petru Damaschin, Învățături duhovnicești, în Filocalia V, traducere din grecește, introducere și note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, București, 2009, p. 58). Desigur că recuperarea absolută a timpului este utopică, dar rămâne o formă de redresare prin valorificarea corectă a timpului ramas, prin faptele și virtuțile noastre. Contează foarte mult ce survine nu prin simpla desfășurare a timpului, ci prin acțiunea noastră după deșteptare și edificare. Nu timpul ca atare rezolvă ceva, ci ceea ce facem noi în el. „Câte se produc în timp potrivit cu legea timpului, când s-au desăvârșit, se opresc la capătul creșterii lor naturale. Câte se fac însă din virtute, prin știința lui Dumnezeu, când s-au desăvârșit, se mișcă iarăși spre o nouă creștere” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete gnostice (sau teologice), în Filocalia II, traducere din grecește, introducere și note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, București, 2004, p. 127). Ideea sporirii și creșterii spirituale în timp, prin efort și implicare responsabilă, este mereu prezentă în gândirea Părinților Bisericii noastre.

Trebuie să recunoaștem că în „faldurile” timpului încap note atât imuabile, implacabile, care nu pot fi schimbate – orice am face (moartea, ireversibilitatea temporală etc.), dar și trăsături mutabile, manevrabile, permisive la intervenția oamenilor. Rostul nostru ar fi să decelăm cele două „fețe” ale timpului și să ne comportăm adecvat față de ele. Să nu ratăm unicitatea unui fapt sau ceea ce nu mai poate fi schimbat, orice am face, dar să și revenim atunci când ni se mai dă o șansă. În ultimă instanță, nu reiterarea sau revenirea contează, ci ceea ce rămâne în urma locuirii în timp și inspirata noastră lucrare în el.

Așadar, ce e de făcut când ratăm noi, oameni fiind, momentul potrivit pentru a face ceva? Mai încercăm o dată, și-ncă o dată, și-ncă o dată…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

[instagram-feed]