Precarități ale accederii către modernitate și modernizare

Modernitatea, ca realitate socio-culturală și asumare conceptuală aferentă, generează pe mai departe serioase discuții și problematizări. Care sunt caracteristicile care o definesc? Aceasta se arată peste tot la fel? În raport cu ce sistem de referință (temporal, spațial, valoric, funcțional) o putem delimita? De când începe aceasta și cum se extinde? Cum va fi vizată realitatea modernă actuală din perspectiva viitoarelor decade temporale, evoluții istorice, transformări? Cum putem defini o realitate socio-culturală din interiorul ei? Întrebări nu numai retorice, dar și grave, complexe, care trimit chiar la aporii.

Din perspectivă conceptuală dar și ca procesualitate, modernitatea este invocată în câmpul științelor socio-umane – cu predilecție, dar primește semnificații și în alte perimetre ale praxisului cum ar fi domeniul științific, tehnologic, strategic, acțional etc. Această mișcare se manifestă în orice areal societal, prefigurează norme și practici, fasonează mentalul oamenilor, construiește un anumită topografie culturală, directivează lumea înspre un anumit viitor. Ea este dinamică și polivalentă procesual, dispune de anumite grade de reliefare sau de influențare a mersului lumii.

În legătură cu aceste chestiuni, care țin de sub-tectonica intimă a fenomenului, aflăm un punct de vedere deosebit de interesant într-o recentă lucrare ce aparține profesorului Constantin Schifirneț, cunoscut sociolog și explorator al reliefurilor și precarităților societății contemporane, în lucrarea Modernitatea tendențială. Reflecții despre evoluția modernă a societății (Editura Tritonic, București, 2016). Conceptul avansat de autor, pentru a evoca această fenomenologie subtilă, este cel de modernitate tendențială cu ajutorul căruia putem descrie și înțelege mai bine evoluții non-standard, complicate, greu de surprins într-o paradigmă îngustă, tradiționalistă. Modernitatea, consideră autorul, „există în orice societate, însă valorile și standardele sale nu ființează peste tot în integralitatea lor, ci doar ca procese tendențiale universale. Modernitatea a ajuns peste tot, dar aceasta se configurează diferit” (p. 12). Teza  de bază a cărții rezidă în aceea că „modernitatea s-a impus ca o tendință de neevitat datorită nivelului de dezvoltare economică a Europei Occidentale, ceea ce a dus la acțiunea ei ca factor de presiune asupra celorlalte societăți, indiferent de nivelul dezvoltării economice și al bunăstării. Modernitatea occidentală s-a produs de la sine, în mod natural, fără intervenția sau constrângerea prescrisă într-un proiect sau într-o strategie de modernizare special elaborată, fiind o consecință a dezvoltării economice și a revoluțiilor științifice și tehnologice. Societățile cu modernitate solid structurată au vocația universalistă și urmăresc difuzarea și impunerea propriilor valori, printr-o diversitate de căi, peste tot în lume” (p. 12). Ce se întâmplă însă cu societățile care au un alt stadiu de dezvoltare tehno-economică sau se mulează pe alte tradiții culturale? În ce raport se află față de modernitatea lumii occidentale? Acestea sunt și ele contaminate de fenomen, vrând-nevrând, prin forța împrejurărilor (mondializare, globalizare), uneori chiar în chip programatic, în acele arealuri unde puterea politică își propune sau susține așa ceva. Descrierea și aprofundarea acestui fenomen, ce se profilează în societățile cu o economie precară, se pot realiza cu ajutorul acestui concept comprehensiv pus în evidență de Constantin Schifirneț în cartea menționată.

Lucrarea are o compoziție ascendentă la nivelul celor opt capitole, de la delimitările conceptuale subsecvente și trecerea în revistă a diverselor configurații semantice, până la detalieri, ilustrări și demonstrații ale întruchipărilor și evoluției modernității. Astfel, sunt tematizate probleme precum principiile și caracteristicile modernității, aliniamentele ideatice și implicațiile de ordin politic, tipurile de modernitate dar și factorii inductori și cadrele de manifestare a modernității. Eșafodajul argumentativ este deosebit de larg, excedând poziționarea strict sociologică prin antrenarea unor cadraje ce vin dinspre antropologie, teoria culturii, politologie, istorie, filosofie, teoria sistemelor etc.

Autorul valorifică o serie de antecedente personale editate în timp, reușind o reasamblare și resemnificare de mare forță explicativă. Conceptul este elaborat după mai multe luări de poziție și încercări de teoretizare, inclusiv a fenomenului modernității românești. Conceptul de modernitate tendențială a fost elaborat în lucrarea Forme fără fond, un brand românesc în 2007, fiind utilizat pentru explicarea modernizării societății românești. „Studiul de caz” românesc, prin apelul la această marcă explicativă, este doar un punct de plecare întrucât conceptul se dovedește a fi operant și în contexte mai largi, universale. Modernitatea tendențială, consideră autorul, se manifestă greu și lent prin complicata rețea de structuri socio-instituționale din societatea românească tradițională și patriarhală. „Este o modernitate mozaicată, nestructurată sub o formă dominantă clară. Modernitatea este cadrul și elementul de susținere a naționalului, dar nu prin baza economică, care ar fi trebuit să fie temei al afirmării statului național, ci ca tendință, ca ideal de atins în afirmarea națiunii” (p.14). Așa se face că modernitatea importată este una parțială, secvențială, trunchiată, „trădată”. Conceptul de „tendențial” dobândește, în acest context, sensul de neîmplinit, amânat, „scurt-circuitat”.

Sunt mai mulți actanți și feluriți factori ai acestui proces. La loc de frunte s-ar afla elitele, dar și statul, cu pârghiile lui specifice, discutate în capitole de sine stătătoare. Elitele culturale joacă rolul de inductor și promotor al modernității. Nu trebuie uitat, desigur, sistemul de educație, care formează liderii de opinie, forțele promotoare de nou. „Modernitatea tendențială se produce ca schimbare de sus în jos, deci de la minoritatea educată în spiritul modernității și orientată spre transformări moderne, către o majoritate indiferentă sau ostilă schimbării” (p.16). Modernizarea a fost și este încă un proces de construcție instituțională de natură explicit politică, care predetermină inclusiv aspectul economic. Spațiul de dezvoltare modernă ține de o logică mai complexă, cu întretăieri de forțe propulsoare în care statul devine vector, dirijor și producător de modernitate. „Statul a acordat prioritate construcției naționale, iar problemele legate de dezvoltarea economică și socială au fost amânate sau subordonate chestiunii naționale. Esențială a fost și este conturarea unei identități naționale” (p.149). În aceeași măsură se evidențiază importanța proximității și a extensiunii spațiale prin cuceriri teritoriale sau dominație economică, politică, culturală în generarea unui etos transformator înspre modernitate.

Între modernizare și modernitate este o strânsă legătură. Modernizarea este procesul, modernizarea reprezintă rezultatul. Nu există modernitate fără modernizare. Modernizarea generează modernitate, consideră autorul, în măsura care duce necondiționat la transformări profunde în toate componentele unei societăți și în gândirea și comportamentele indivizilor. Iar pe măsură ce mediul este transformat în sensul vizat, asemenea bulgărului de zăpadă acesta antrenează noi nevoi, expectanțe, comportamente ce potențează pe mai departe procesul înnoirii. „Temporal, evoluția tendențială nu este certă și univocă, ci una probabilistică. Fiind o stare tendențială a societății, modernitatea nu este o certitudine la toate nivelurile organismului social, pentru că este contradictorie și se manifestă inegal în diferite domenii” (p. 93). În acest fel, modernizarea și modernitatea sunt tendențiale fiindcă în fiecare societate se manifestă ineluctabil un potențial de schimbare determinat de constantele universale ale culturii. Apetența transformatoare face ca întreg corpul social să se miște spre alte zări, să depășească cadrele prezentului, să ia un alt contur.

Am dori să subliniem dimensiunea operațională și explicativă a conceptului de modernitate tendențială, avansat de Constantin Schifirneț, ce poate fi aplicat în diverse planuri și domenii de manifestare a modernității actuale, indiferent de ponderea, spațiul sau circumstanțele de manifestare. Conceptul în discuție are o valoare simultan epistemologică, euristică și practică. Din perspectivă epistemologică, se propune un concept evidențiator de sări ale realității greu de descris prin conceptele standard; din perspectivă euristică,  se pot identifica, devoala și delimita stări inefabile, de tranzit, dinamice ale „fiziologiei” socio-culturale; dimensiunea practică este adusă de posibilitatea operaționalizării unor strategii sau gesticulații care țin de politicile publice ce se pot activa la un moment dat. Credem că prin acest demers, sociologia culturii dispune de un instrument suplimentar, explicativ și comprehensiv, ce poate evidenția fațete complicate și ascunse ale dinamicii culturale – trecute, prezente sau de viitor.

(acest articol a apărut și în Literatura de azi: https://www.literaturadeazi.ro/rubrici/de-magistro/precaritati-ale-accederii-catre-modernitate-si-modernizare-25612 )

1 comment

  1. O vizita in Romania poate fi traita ca o adevarata calatorie in timp de catre oameni venind din acea parte a lumii care, inca din secolului trecut ( anii ’60-’70) a intrat in postmodernism, poststructuralism…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

[instagram-feed]