Cunoașterea alterității prin raportare la istorie

Apropierea față de altul nu poate fi totală și nici nu este bine să aspirăm către așa ceva. În fapt, fiecare individ sau entitate grupală posedă un fond valoric particular, inconfundabil și, uneori, insondabil. Relația cu altul – cu străinul – prezintă o dublă dimensiune: cea de stereotipizare și de prejudiciere, ca urmare a procesului de categorizare și de atribuire, și cea de menținere a unei distanțe culturale, de realizare a conștiinței diferenței de coduri, sisteme de valori, obișnuințe. În legătură cu această distanță necesară, nu trebuie creată iluzia abolirii, ci a temperării și menținerii în limite acceptabile. Nu trebuie avută ambiția transparenței, a „dezgolirii” totale a alterității culturale. Raportarea interpersonală pune în evidență jocul dintre cunoaștere și necunoaștere, dintre claritate și estompare, dintre transparență și mister.

Identitatea se dezvoltă în raport cu diferitele coduri de percepție a realului. Aceste „carcase” perceptive organizează sistemul de referințe ale actorilor, precizând categoriile de percepție care dau naștere diferitelor imagini sau înțelesuri. În structurarea acestor coduri, două spații își dau concursul: cel al realului, în care subiectul se mișcă prin proiecții foarte concrete (teritoriu, frontiere, limbă etc.) și cel al imaginarului (cum ar fi discursul asupra trecutului, recursul la strămoși, la marile mituri întemeietoare etc.). Valorizarea trecutului este o formă de întărire a identității prin discursul mobilizator de ratașare la modele și figuri, ceea ce conduce la cimentarea coeziunii culturale, sociale și grupale. La un moment dat chiar statul intră în joc (prin pârghii educaționale, culturale etc.), sugerând sau „dictând” cum și la ce evenimente să privim inapoi.

Istoria se poate defini ca o întâlnire cu alteritatea, ca o punere în scenă a celuilalt din perspectiva unui prezent, a unei entități (identități) ce ființează ca punt central de reper. Eterogenitatea socio-culturală, pe care o comportă țesutul socio-cultural prezent, conduce la o regândire a raportului cu trecutul pentru a-l pluraliza fără a-l distruge.  În societățile omogene și tradiționale, istoria și memoria se suprapun aproape în totalitate. În societățile deschise, istoria actualizează o multidudine de fațete, făcând loc pentru fapte, gesticulații și interpretări diverse.

Orice discurs despre trecut este în același timp o modalitate de valorizare a prezentului. Prezentul social își fabrică mecanisme de memorizare. Istoria este o justificare a prezentului prin întoarcerea înapoi a privirii. În istoria (scrisă, dar și trăită) se poartă racursiurile,  evocarea modelelor prime, a miturilor fondatoare. Ceea ce există azi se întemeiază pe ceea ce a existat cândva. Ceea ce ființează acum se justifică pentru că a mai existat odată. Faptul prezent își inventează sau își „revelează” un trecut. Dacă faptele nu sunt evidente, se „sapă” mai în adâncime. Momentul inițial întărește identitatea prezentă, vrerile și cuprinderea ei. Proiectul național, de pildă, valorizat în ultimele două secole, a avut o justificare și o funcționalitate bine determinată. S-a pus problema relevanței acestui concept în următoarele decade. Mai este națiunea un concept „utilizabil” și acoperitor în plan individual sau comunitar? Dar patriotismul? Dar țara? Dar interesul comunitar?

Orice tip de sociabilitate, de la comunitatea limitată a cătunului și până la statul național, își construiește logici de marcare a identității și legitimității. Problema care se pune este aceasta: valorile invocate, în fundamentarea unei cuprinderi societale, ființează cu adevărat sau sunt inventate? Considerăm că parte dintre acestea există ca atare, parte sunt descoperite, parte sunt inventate. Contează proporțiile care se instalează între aceste părți componente. Această dinamică între real și fictiv, între evident și construit este atent supravegheată și de cele mai multe ori politizată. Coagularea unei identități se bazează atât pe fapte reale, cât și pe cele imaginate, dorite, visate. Iar acestea din urmă nu trebuie deloc blamate. În fond, din moment ce ele devin funcționale (pentru ele se speră, se suferă, se moare…) acestea există cu adevărat. Adevărul nu se mai definește doar pe o linie referențială (concordanța dintre idei și datele factuale), ci și într-o perspectivă pragmatică. O idee, o explicație, o teorie sunt adevărate dacă ajută la ceva, au o uzanță, se dovedesc a fi folositoare și sunt îmbrățișate de cât mai mulți oameni. O explicație istorică este reală dacă se lasă cu ceva în istorie, schimbă mersul lucrurilor, creează o nouă – și mai bună(!) – realitate. Adevărul istoric mai trebuie definit și într-o manieră de congruență discursivă, de explicație închegată, plauzibilă. Un fapt devine adevărat dacă se justifică în angrenajul unei ansamblu rațional explicabil, dacă se adecvează la context, dacă se leagă de alte fapte sau procese, dacă produce niște consecințe relevante.

În fond, orice explicație istorică apelează la un arsenal de concepte care comportă o anumită doză de artificialitate. Pe măsură ce „surprindem” noi realități, ne fabricăm și concepte pe măsură. Înainte de a face ordine în realitate, ne facem ordine în capul nostru. La un moment dat, se instituie o adecvare între ordinea reală și ordinea conceptelor, între acestea din urmă și lumea descrisă, existând o relație de solidaritate și adecvare. Termenul de „națiune” este o „realitate” conceptuală, ce definește un fapt care s-a născut la un moment dat – pentru că așa au stat lucrurile sau așa am vrut noi. E posibil ca mai întâi să se nască câmpul conceptual cu privire la realitate și mai apoi realitățile invocate, sperate, vizate de cuvinte. Mai întâi dorim ceva, ca apoi să transpunem proiecția în realitate. Din punct de vedere existențial, nu contează ordinea. Contează profitul și funcționalitatea pentru om a ancadramentelor teoretice decantate. Carcasa conceptuală ne-a ajutat și ne ajută să ne explicăm sau să ne integrăm într-o realitate. Când realitatea descrisă nu ne mai convine (apare nerelevantă, încorsetantă, limitată), distrugem și câmpul ideatic țesut în jurul ei. Nu acționăm direct asupra realității (este prea opacă sau producem dezordine), ci asupra numirii ei, asupra aurei retorice care a zămislit-o, categorizând-o ca fiind un mit, o rătăcire, o amăgire. Se naște o nouă retorică, care tinde să o înlocuiască pe cea veche. Înaintăm în/spre realitate din concepte în concepte, din teorii în teorii – mai elastice, mai înglobante, mai ademenitoare. Istoria nu este numai o enumerare sau semnificare a faptelor, ci și a ideilor noastre despre acestea, prin  inducerea  unor priorități, a unor ierarhii privind înțelesurilor purtate de ele. Că, deh, oameni suntem, iar istoria este apăsată și ea de pecetea omenescului…

1 comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

[instagram-feed]