Secvențe franceze

Indiferent unde merg în Franța, găsesc, identific sau mă agăț de un loc care mă fascinează. Ador peisajele, îmi plac orașele, străzile și, mai cu seamă, oamenii și limba lor. Mă avânt înspre acest tărâm fiind însoțit de imagini pe care o bună parte dintre pictorii francezi – și nu numai ei – le-au imortalizat. Nu dau nume, sunt prea multe. Franța, pentru mine, are o dimensiune pregnant picturală. Partea aceasta vizuală devine o …poartă de intrare într-o lume cu un relief aparte. E un predeterminant cultural care se îmbogățește el însuși cu fiecare experiență de pregustare a acestui spațiu. Nu sunt un performer în ceea ce privește graiul francez sau ceea ce se află în spatele lui, dar simt în el o dulceață, o savoare, o adiere de civilitate și nobilitate (ca și atunci, în clasa a V-a, când am avut primul contact cu o manifestare a alterității culturale, studiul limbii franceze). Franceza devine un „vehicul” de transcendere a propriului eu, de depășire prin adulmecare a noi zări aspiraționale. E o limbă care îmbie la aristocrație și rafinament existențial. Mi-ar fi plăcut să fiu boier, în vremurile mai de demult, etalând cu fală un așa „veșmânt” spiritual…

De data asta, mobilul plecării noastre este unul cât se poate de circumstanțial: un proiect de mobilități de tip Leonardo (dacă acest text va fi citit peste vreo douăzeci de ani, cititorul respectiv ar fi în ceață; cel actual știe despre ce este vorba), cu mai mulți parteneri europeni, instituții care se ocupă de pregătirea profesorilor pentru primele cicluri de învățământ. Nu voi intra în amănunte, ca să nu plictisesc. E un seminar de deschidere, cu caracter organizatoric, în care se fixează sarcini, termene, responsabilități pe tipuri de activități. Toți colegii participanți sunt deosebit de atenți, bine ancorați, echipați și responsabili în legătură cu ce au de făcut, venind cu intervenții clarificatoare, completive, rezonabile. Propunerile celor din România sunt la obiect, la fel ca și cele ale colegilor din Spania, Belgia și Franța, ne înțelegem și ne completăm fericit, prin competențele pe care le purtăm fiecare. O atmosferă reconfortantă, de egalitate, de spirit corporativ și solidaritate profesională. Tot designul și produsele pe care le vom realiza vor fi „afișate” pe un site web, că așa sunt cerințele actuale și moda vremii (pentru eventualii curioși, a se vedea http://leopart2011.wordpress.com/).

Maria Sulisse, din partea echipei franceze, și Irina Coșovanu, coordonatoarea proiectului, conduc ședințele pe rând, într-un mod eficient și precis. Într-o atmosferă destinsă, fără grabă și stres, trecem în revistă toate problemele de pe agendele de zi construite cu mult timp înainte. Percepțiile noastre asupra unor probleme, chiar dacă sunt inițial diferite, pentru că poartă în spate experiențe particulare, se concretizează în puncte de vedere comune, sumative, unificatoare, pe care ni le însușim fiecare. Din prezentările modalităților de pregătire a profesorilor ne dăm seama cât de diverse sunt politicile și strategiile de formare a educatorilor la nivelul celor patru țări. Mă și gândesc dacă nu ar fi cazul să se structureze un dispozitiv de pregătire unitar, așa cum este gândit cadrul legislativ sau cel economico-financiar la nivel european. Dacă tot vorbim de convergențe, de recunoașterea și echivalarea diplomelor, de libera circulație a forței de muncă, de structurarea unei piețe unice a serviciilor etc., de ce nu am tânji și după un sistem unitar de pregătire a cadrelor didactice? Prin construirea unui cadru referențial solidar, rezonant, prin reținerea acelor experiențe care s-au dovedit valabile în acest areal, la care s-ar adăuga și scheme sau elemente diferite de la țară la țară, care să imprime fiecărui dispozitiv un plus de specificitate și identitate (mă gândesc, în cazul nostru, la spiritul „normalist”, întreținut de fostele licee pedagogice, caracterizat printr-o consistentă pregătire metodică și practică).

Masa festivă se derulează într-un spațiu cu totul inedit. Ni-o imaginasem în vreun restaurant sau hrubă cu specific franțuzesc. Mergem însă într-o locație privată, un fel de club familial, la fratele Mariei Sulisse, proprietar al unui local amenajat într-o fostă tăbăcărie. Pătrundem într-o hală, ce fusese într-o vreme și garaj, în care erau îngrămădite aparent neglijent, în afară de cinci șase mese ce ne așteptau, fel de fel de lucruri vechi fără legătură între ele: vreo trei rulote unde se putea dormi, canapele sau fotolii rupte de diferite stiluri și culori, tablouri, fotografii, mese, mesișoare, dulăpioare, sobițe de tuci, candelabre și sfeșnice, butoaie din tablă, biciclete, motorete, becuri și șiraguri de beculețe colorate, diferite unelte și scule, un bar mare fistichiu, o bucătărie cu vizibilitate maximă, o scenă cu o cortină roșie trasă și alte chestii de care nu-mi mai aduc aminte. Un spațiu voit decadent, amestecat, cu obiecte gata făcute, dar ajunse în diferite stări de degradare, asortat cu un fond muzical în care au predominat melodii americane cu  Bob Dylan. O seară pe cinste, cu discuții de tot felul, printre bunătăți exotice din bucătăria franceză, de la „mama” lor.

Avem două zile la dispoziție pentru descoperiri turistice sau culturale. Prima zi o dedicăm vechiului port La Rochelle, unde începem vizita într-o dimineață cețoasă și o încheiem într-o după amiază cu soare blând, îngăduitor. Poziționat în frumosul Golf Biscaya, vechiul port și centrul orașului ne oferă unele dintre cele mai bine conservate clădiri de pe coasta Atlanticului. Centrul istoric al orașului se remarcă prin arcadele sale, prin multitudinea de case medievale dar, in special, prin cele trei turnuri care punctează perimetrul vechiului port. Cum centrul este relativ limitat, facem mai multe ture prin oraș după care ne odihnim într-un mic parc de pe țărmul oceanului. În cele câteva ceasuri petrecute aici am putut observa refluxul și fluxul, prin descreșterea și apoi creșterea înălțimii nivelului apei cu circa șapte-opt metri. La prânz ne-am bucurat de o masă servită pe terasa unui restaurant chiar pe malul mării, în fața unei supe pasate de pește, un castron de scoici marinărești și o carafă de vin alb. În a două zi ne-am deplasat în Poitiers, oraș înfrățit cu Iașul nostru, unde am descoperit centrul vechi, în care tronează o frumoasă catedrală, Notre-dame la Grande, în jurul căreia erau deschise mai multe piețe (de fructe, de flori, de vechituri). Mai târziu, urmând un anumit marcaj de culoare albastră pe pavajul străzilor, ne-am deplasat spre o a doua mare catedrală a orașului, o construcție impunătoare, ce-ți taie respirația, trasă spre ceruri prin cele două turnuri falnice, gotice și cu un interior imens în care ar fi încăput toată populația orașului din momentul construirii acestui locaș, în secolul al XII-lea. La mică distanță de această biserică descoperim baptisteriul Sfântul Ioan, din secolul IV, unul dintre cele mai vechi monumente de factură romană păstrat într-o stare excelentă de conservare (din păcate, îl găsim închis în momentul vizitării).

Dimineața te scoli devreme, îți strângi atent ultimele lucruri, arunci priviri grăbite în dulap, în baie, în cotloane ale camerei să nu uiți ceva. Un ritual care s-a repetat de zeci de ori. Apuci cheile, valiza, geanta, arunci o ultimă privire înainte de a închide ușa pe dinafară. Ai o senzație unică, un amestec de bucurie amară, de părere de rău simultan cu graba de a părăsi acest loc tranzient, de a-l uita, ca și cum ai fi comis aici mai știu ce „crimă”. E, de fapt, o durere înfundată, difuză, cea iscată de conștientizarea, în momente privilegiate, a unicității și neîntoarcerii clipei, prin despărțirea de un loc pe care nu-l vei mai vedea vreodată. O secvență de viață așa cum a fost. Îți pare rău după această pasageră legătură cu un lucru, cu un spațiu; ce să mai spunem de cea pe care o poți avea, de pildă, cu un om!…

Notă. Seminarul s-a derulat la IUFM Niort, Poitiers, în perioada 20-26 noiembrie 2011

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

[instagram-feed]