Athos – bucurii ale unui pelerinaj deosebit

Preambul

Nu-mi mai amintesc când mi-a venit ideea de a vizita Athosul. Oricum, nu de prea multă vreme, poate de vreo opt ani de când mă tot animă doruri regresive, de cunoaștere și recuperare a ceea ce a fost cândva la nivelul lumii din care fac parte dar și în mine însumi. Mi-l imaginam ca pe un tărâm rupt de lume, departe de lumea civilizată, ca pe un fel de „comună primitivă” a creștinismului, un „punct zero” al ortodoxiei. A fost și așa ceva, am descoperit și multe altele…

Am ajuns la Ouranopolis, unul dintre porturile care duc spre Athos, după un periplu pe drumurile Bulgariei, o țară ce îmi rămâne stranie prin contrastul dintre natura darnică, promițătoare și modestia satelor, a caselor ce par încremenite într-un alt ev – dacă e să ne gândim la ambiția de țară europeană a acestui ținut. Și tot ca o interogație îmi rămâne și puținătatea  sau  chiar lipsa bisericilor din sate sau din micile orașe pe care le-am străbătut, în comparație cu ceea ce putem vedea pe meleagurile noastre sau în Grecia. M-a frapat, de asemenea, absurditatea unor semne de circulație ce impuneau restricții de viteză fără nicio noimă (judec asta după cultura și legislația noastră rutieră…) dar și frecvența apariției unor echipaje de poliție în locuri strategice și care au dat impresia unui stat polițienesc, aflat în stare de asediu (cel puțin 20 la dus și la întors…). În rest, oameni simpatici și afabili, cum pot fi întâlniți, de multe ori, și la noi.

Drumul către mănăstire

Vaporul care ne duce de la Ouranopolis spre Daphne este înțesat de lume bărbătească, de multe nații, tineri dar și bătrâni, laici dar și persoane consacrate (preoți, călugări), studenți studioși dar și pensionari, oameni singuri dar și grupuri de prieteni ori tați cu feciorii lor, oameni înstăriți dar și destul de modești – cei mai mulți fiind, după limba ce o deslușesc, greci, ruși, români, sârbi, englezi – și alții, al căror grai ori că nu mi-a ajuns la ureche, ori că nu-l cunosc. Atmosfera este una de pelerinaj, de bună cuviință, de tăcere și așteptare a unei întâlniri de excepție. Marea este de un albastru indescriptibil, soarele este triumfător dar nu sever, țărmurile își lasă descoperite din când în când locuri frumoase de răgaz și popas duhovnicesc.

Însoțitorul meu, un tânăr diacon care a mai fost prin aceste locuri, îmi arată la o vreme vârful muntelui, Aton, ce se deslușea în zarea și ceața dimineții. Face poze într-un mod care mie mi se pare profesionist și reușește să fie un bun companion. Este îmbrăcat în reverendă, dar pe cap are o șapcă albă, „de firmă”, ceea ce mă duce cu gândul la faptul că tânăra generație de clerici reușește să reducă tot mai mult distanța artificială ce a existat atâta vreme între societate și tagma preoțească.

Mănăstirea la care avem îndrituire să adăstăm, Vatopedi, este situată de partea cealaltă a muntelui în raport cu ultimul port din sudul peninsulei (Daphne). Coborâm într-o lume devansată tehnic, cu drumuri de piatră și mult praf, cu microbuze sau autobuze de mijloc de secol XX, ce au dezvoltat un mers cam legănat, cu zdruncinături cum de mult nu a mai îndurat coloana mea. Ce m-a impresionat: grija șoferilor ca toți pelerinii să ocupe un loc cât de cât confortabil, nimeni să nu stea în picioare, fiecare să se simtă că este luat în seamă (printre șoferi, unii erau români). După vreo oră de mers, ajungem într-un orășel, Karyes, considerat a fi capitala Athosului. Deja apar prime imagini specifice locului: călugări grăbiți să facă ultime cumpărături înainte de a se întoarce în mănăstirile lor – pește, sare, zahăr și alte chestii de la băcănie, monahi conducând diferite vehicule ce asigură lucrul pământului, pisici plictisite de soarele amiezii așteptând să treacă timpul, pelerini interesându-se ce autobuz merge spre o mănăstire sau alta. După circa o oră de răgaz și observare a locului, luăm un nou microbuz care ne duce spre Mănăstirea Vatopedi.

Intrarea

În drum spre acest locaș trecem prin dreptul unei gherete, un fel de vamă, unde suntem verificați  – de un nene cam plictisit, dar știind prea bine ce face – de acte și dacă figurăm pe lista pelerinilor ce trebuie să intre în mănăstire în respectiva zi. În ciuda unei aparente indeterminări, totul este controlat, nimeni nu ar putea intra în aceste locașuri dacă nu are diamonitirionul (permisul de acces în Sfântul Munte) obținut dinainte de la birourile specializate și pașaportul obișnuit. Același lucru se petrece și la poarta mănăstirii, unde un călugăr, binevoitor și răbdător la toate întrebările noastre, verifică și reține diamonitirioanele și ne dă primele îndrumări. Din nou, observăm că știe câte persoane, de unde și cine trebuie să vină la mănăstire în acea zi.

Ne-am adunat în această zi și în acest loc cam zece pelerini, de diferite nații, și ne îndreptăm pașii prin curtea mănăstirii spre arhondaric, locul de primire al oaspeților. Suntem întâmpinați cu deosebită căldură, curtoazie și zâmbete de doi călugări tineri ce ne îndeamnă, înainte de toate, să degustăm câte un păhăruț de ouzo, un aperitiv binecunoscut aici, câteva bucățele de rahat, din acela veritabil, și câte un pahar de apă rece. Binevenite toate, după mai multe ore de mers pe mare, pe uscat, puțin tensionați de propriile întrebări și așteptări. Ospitalitatea monahală nu se dezminte, simultan cu explicarea principalelor reguli, în greacă și engleză (afișate vizibil, de altfel, în mai multe limbi, inclusiv în română), pe care trebuie să le respectăm pe durata prezenței noastre aici: folosirea unei îmbrăcăminte decente, interzicerea fotografiatului și filmatului, respectarea orelor de liniște a călugărilor, participarea la slujbele religioase, înscrierea în ritmul și temporalitatea locului. Oricum, unele reguli și tipicuri le-am descoperit pe parcurs. În circa jumătate de oră suntem repartizați în cameră, casa noastră primitoare pe intervalul de joi până duminică (un popas duhovnicesc normal nu poate dura mai mult de trei zile). Probabil că recomandările de la Iași ne-au facilitat niște condiții mai mult decât optime: ne-am dat seama mai târziu că ocupasem un spațiu rezervat oaspeților de cinste.

După o necesară odihnă la prânz, ne facem prezența nerăbdători la vecernia de la ora cinci, dornici de a pregusta din cele mai mari bunătăți ale locului. Doar un bătrân călugăr este înaintea noastră pe care îl luăm drept model, așteptând în tăcere, ca și el, pe prispele de piatră răcoroasă, momentul deschiderii ușilor bisericii. Admirăm frumoasele picturi, de secole, ce acoperă zidul exterior al clădirii și ușile bisericii, vechi de peste 1000 de ani. Arhitectonica este una de factură bizantină, sobră, distinsă, la care s-au mai adăugat în timp unele inflexiuni suplimentare, romane și chiar renascentiste.

Slujbele

Interiorul bisericii se descoperă treptat, pe măsură ce lumina candelelor care se aprind iradiază în jur iar ochiul nostru se obișnuiește cu diferitele trepte de luminozitate. Dar și razele soarelui, strecurate prin ferestrele înguste, ne ajută să percepem frumusețea din interior. Totul emană echilibru, vechime, bun gust. Piatră, lemn, metale argintate sau aurite, miros de ulei, de ceară, de tămâie. Nu flori din plastic, nici lumină electrică, nici broderii de duzină… Locurile se ocupă treptat, atât cele din strană dar și scaunele din naos, pregătite pentru pelerini. Șiruri de trupuri sfioase, indistincte, în negru, trec și sărută icoanele după un traseu prestabilit, aerul din biserică este pus în mișcare de faldurile veștmintele largi ale monahilor. Miros de mir, de tămâie și curăție. Deslușesc din când în când fețe calme, înțelepte, ca din picturile vechi, chipuri transfigurate de rugăciune, de post și bună așezare în lumea de aici și, probabil, în cea de dincolo.

Slujbele sunt oficiate în greacă și au savoarea binecunoscută ethosului ortodox. Mă impresionează cu totul aparte răspunsurile cântăreților din strană și intervenția corului în momentele prevăzute din economia ceremoniei. Recitările precum și inflexiunile tonale predispun la interiorizare, la profundă meditație, la alunecare într-un alt ev și mod de a fi. Simți cum transcendentul se strecoară la nivelul acestor gesturi umane unindu-se, pentru o vreme, cu firescul firilor prezente la acest ceremonial, căzute dar și călăuzite spre înălțare de un nevăzut și tainic fior, de o adâncă și nedeslușită chemare.

Ne asumăm încet-încet ritmul lumii în care am intrat și intensități din ce în ce mai sporite ale trăirilor generate de dimensiunile „materiale” ale ceremoniilor dar, mai ales, de ceea ce nu se poate percepe și descrie și care străfulgeră chipurile, orchestrează gesticulații, deschide suflet către suflet sau către Dumnezeu. Aici am întâlnit rugăciune pură, biserică adevărată, oază de adevăr și înțelepciune. O notă aparte a creat un grup coral din Liban, care a participat la privegherea de sâmbătă noaptea și liturghia de a doua zi. Un cor care a adus un plus de sărbătoare și care a complementat fericit, printr-un balans melodic meșteșugit, celebrul cor al mănăstirii athonite.

Te pierzi în negura timpului, te aliezi pas cu pas cu expresiile cele mai pure ale tradiției religiei tale, te lepezi de tot ce este patimă omenească, uiți de tine, de metehne de tot felul, te descărnezi, te purifici. Te identifici cu lucrurile din jur, devii una cu ele, nu mai ai dureri, nu mai ai patimi. Îți simți doar suflul și sufletul, mlădiate de incantații, rugi și invocații, care se bucură de participarea la un mister unic, reiterabil la infinit, cel al întrupării Mântuitorului în pâinea și vinul puse înainte, la Sfânta Liturghie.

Ora patru dimineața. Umbre negre străbat și întretaie curtea interioară în drum către biserică. Intru printre primii în sfântul locaș, dornic de a participa la utrenie dar și de a ocupa un loc mai în față. Foșnet de mișcări de închinare la icoane, în lumina palidă a celor câtorva candele ce tocmai au fost aprinse. Mici sclipiri pot fi percepute în spațiul așezământului, ca niște stele străvezii, acestea fiind reflexe ale luminii candelelor pe policandre sau icoanele metalice. Se aprind puține lumânări, două-trei, și acelea se sting din când în când. În câteva minute biserica se umple de monahi și alți participanți. Sunet de toacă, dangăt scurt de clopot, rugăciuni, psalmi, cântări, recitări, tămâieri. Canonarhul, un tânăr monah, însărcinat cu gestionarea coralelor, cu mantie neagră legată peste umeri, precum un fluture negru, se mișcă sprinten de la o strană la alta, intonând și făcând trecerea la următorul episod melodic. Stai în picioare, apoi așezat, din nou în picioare, din nou așezat, te lupți să nu ațipești, nevolnicule ce ești, miști din mâini ca să dovedești că ești treaz, reziști, mai faci o cruce, te închini la icoane – întâi monahii, apoi tu și ceilalți. Sfârșitul utreniei. Mutare în paraclisul din centrul curții, unde va avea loc liturghia. Una scurtă, de circa o oră, încheiată prin împărtășania celor spovediți și luarea de anaforă de către restul.

Masa

În mănăstirea Vatopedi, masa se servește de două ori pe zi: dimineața, după liturghie, în jurul orei 8:30 și seara, după vecernie, pe la 18:30. Trapeza este situată vizavi de biserică iar intrarea se face la un anumit semnal al clopotelor. De altfel, întreaga activitate din zi sau din noapte, de rugăciune sau de muncă este specificată într-un fel anume prin sonoritățile și tempoul clopotelor. Intrăm într-o sală mare sub formă de cruce, cu mese și scaune săpate în piatră, din porfir, vechi de peste o mie de ani. Aflăm într-un târziu că aceste mese sunt recuperate și aduse aici de la celebra Mănăstire Studion, din Constantinopol. Pe pereți, frumoase și vechi fresce biblice ce mențin o atmosferă tonică, de identificare și respect față de un trecut care ne-a determinat pe noi, cei prezenți, să fim acum la un loc. Sunt cam o sută de monahi și cam toți atâția pelerini, având fiecare câte un loc la masă. Cum spuneam, în ciuda unei aparente desfășurări întâmplătoare, toate aspectele unei bune primiri și conviețuiri sunt sub un atent control. Amplasarea se face în conformitate cu o regulă pe care o ghicim la fața locului: înspre susul crucii se așează starețul alături de alți monahi sau invitați de vază, apoi vin monahii de rând și pelerinii preoți după care, spre baza de „jos” a crucii, sunt așezați pelerinii laici orânduiți după nici un fel de criteriu. Fiecare se așează unde este un loc liber, fără să caute relații de proximitate de vreun fel sau altul, cu atât mai mult cu cât la masa – ce nu durează mai mult de 40 de minute – nu se vorbește sau se transmit amabilități, ci se mănâncă. Mesele sunt deja aranjate, pline de bucate, fiecare mesean având la dispoziție farfuria, paharul și setul de tacâm – toate din inox. După rostirea rugăciunii și a binecuvântării, luăm loc și ne înfruptăm din rodul pământului, al locului. Câțiva monahi veghează printre meseni ca toți să aibă ceea ce le trebuie. În tot timpul agapei frățești, de la un frumos amvon, un părinte citește ceva dintr-o carte, din care nu înțeleg nimic (pentru că e în grecește), dacă e să mă restrâng la glăsuire, dar înțeleg totul când mă raportez la context, la gestică, la metalimbaj.

Cam ce se mănâncă pe aici? Tot ce hărăzește darnica natură, mai puțin produse animaliere și derivate ale acestora. În special, legume și fructe proaspete, cultivate la fața locului. Uneori pește sau fructe de mare, de obicei la sărbători. Hrana este așezată toată, dintru început, pe întinderea mesei. Avem parte de o mâncare principală, așezată într-un platou mare, iar în jur stau laolaltă măsline – de un gust unic, roșii, castraveți, ardei grași sau lungi, ceapă, pâine de casă, diferite fructe, apă, o sticlă de vin (dimineața). Pe cât de plăcută e mâncarea, pe atât e de suficientă și îndestulătoare. Trupul nu este obidit prin insuficiența hranei, cum s-ar crede. Tocana de vinete, agrementată cu roșii, ceapă, ulei de măsline și nu știu ce mirodenii, care ni s-a pus în față de două ori, în cele câteva zile de adăstat aici, este cea mai bună pe care am mâncat-o vreodată. Cine mănâncă așa ceva nu mai poftește cărnuri de nici un fel.

Momente de socializare

Ieșirea din trapeză își are tâlcul ei. Când zgomotele tacâmurilor s-au mai liniștit, survine rugăciunea de mulțumire de la sfârșit. Mai întâi, ies cei „înalți”, urmați de monahi, de preoți și, pe urmă, de pelerinii ce s-au așezat mai întâi. Numai că „înalții” stau la ieșire și binecuvântează pe mesenii ce ies din trapeză, în semn de prețuire și smerenie față de norodul ospețit. E o onoare să fii binecuvântat, la ieșire, de starețul mănăstirii, Efrem, un bătrânel mic de statură, cu barbă de vechi patriarh, din a cărui privire răzbate îngăduință, hotărâre, pricepere la oameni și bună cunoaștere a toate câte sunt.

Momentul următor se desfășoară în piațeta delimitată de biserică și trapeză, durează câteva zeci de minute și se constituie într-o ocazie de socializare cu cei din preajmă. Se adună mai multe persoane la un loc, se fac cunoștințe, se întind mâini, se recunosc persoane chiar din zona din care provii, se lansează mici dezbateri ad-hoc, se schimbă opinii, puncte de vedere. Ne întreținem preț de câteva minute cu doi tineri ruși, din Moscova, un student în psihologie și un doctorand în pedagogie, profilat pe educația copiilor cu nevoi speciale. Le spunem de unde suntem – din vechea capitală a Moldovei, cea întreagă – dar par a nu înțelege că a existat așa ceva, continuă să creadă pe mai departe că ținutul cu pricina e un fost teritoriu sovietic, ne lăsăm păgubași în a da explicații suplimentare, ce mai contează aici astfel de detalii istorice și geostrategice…

Monahii nu sunt rupți de lume. Din unele discuții îmi dau seama că, privitor la esențe și ce este mai relevant, ei sunt la curent cu toate și cu tot. Chiar dacă nu citesc jurnale, nu au acces la internet, au o vedere mai bună asupra evoluției lumii și a evenimentelor. Cine crede că informația veritabilă e de găsit pe toate cărările –  se înșeală. Chiar dacă tehnologiile actuale fac aparente minuni (în ce privește imediatitatea și ubicuitatea știrilor), ideile transmise din gură în gură, din minte către minte, de la suflet la suflet sunt mai autentice și mai apropiate de realitate. Pentru că realitatea întru care se trăiește aici este una a perenității valorilor, a validității experiențelor de secole, a unei pregustate și învecinate veșnicii.

Norodul din curte pătrunde din nou în biserică, este grupat pe nații, fiecare grup beneficiind de explicații în propria limbă de la călugări ce provin din țările respective și care dețin o impresionantă expertiză cultural-istorică. Suntem invitați mai apoi să ne închinăm la sfintele odoare ale bisericii și la icoanele cu statut deosebit. În Mănăstirea Vatopedi pelerinii pot găsi mai multe icoane considerate făcătoare de minuni și sfinte moaște precum brâul Maicii Domnului, de culoare neagră, două cruci de la împăratul Constantin, făcute după modelul care i s-a arătat pe cer, înainte de a începe lupta cu Liciniu, capul Sfântului Apostol Andrei, cel întâi chemat, paharul (Jaspis) oferit de Manuel Comneanul-Paleologul, un deget al Sfântului Ioan Botezătorul, mâna Sfântului Grigorie Decapolitul, dăruită de doamna Maria, soția lui Șerban Cantacuzino. Biblioteca din Vatopedi este cea mai bogată din Sfântul Munte. Pe lângă cărți teologice sunt si multe manuscrise de mare valoare istorică si arheologică (634 manuscrise grecești – dintre care cam jumătate pe pergament, 150 cu cântări bisericești si o serie de manuscrise în limba slavonă).

Alte secvențe

Luăm seama că sunt mulți români pe aici, pelerini dar și monahi. Aflăm de la un teolog ieșean, absolvent de master, că în preajma mănăstirii, la câțiva kilometri, în inima munților, străjuiește o chilie românească, cea a Sfântul Ipatie, care ține, administrativ vorbind, de Vatopedi. Chilia durează de prin veacul al XV-lea și a fost locuită permanent de viețuitori români. După Sfânta Liturghie de a doua zi, pornim la drum, cu rucsacul în spate, prin cele drumuri și poteci, printre  arbori și stânci spre locul cu pricina. Admirăm pe drum plantațiile de meri, peri, măslini și ce or mai fi fost și nu ne vine să credem de minunea ce o vedem: atâta rod bogat într-un ținut atât de sterp. Pădurile Athosului nu sunt atât de pitice, cum s-ar crede, ci destul de umbroase cu arbori într-adevăr mediteraneeni, printre care și chiparoși, dar înalți și destul de stufoși, plini de liane și aducători de răcoare, mai ales dacă se asociază și cu un râuraș, cum a fost și în cazul nostru. Ajungem la acest schit care este un fel de ansamblu gospodăresc, cu biserica integrată între mai multe odăi, de altfel bine întreținute, ce dă o notă de intimitate și tihnă (de altfel, călugării erau în orele de liniște, de după masă). După ce ne închinăm la icoanele din bisericuță, ne primește și ne omenește starețul acestui așezământ, părintele Ignatie, un tânăr călugăr cu legături puternice față de Iași și care nu a părăsit Sfântul munte de cel puțin treisprezece ani. În timp ce pregustăm în cerdac ouzo-ul și gustosul rahat tradițional, admirăm frumoasa grădină cu vii, roșii, castraveți și alte legume, ivită, prin râvna celor câțiva monahi, în inima pădurii. Trecem în revistă fapte, întâmplări, oameni care sunt sau au trecut pe aici sau trăiesc la mare distanță, în țară. Încă o dată ne dăm seamă cât de bine este informat și ce detalii semnificative deține despre lume, despre sine, despre alții. Ne despărțim nu după ce ne înfruptăm cu câte o cană de apă rece din „izvorul cu dar”, al Sfântului Ipatie, străjuit de stânci, arbori și călugări rugători.

Sunt pe un vas absurd, un fel de schelet alcătuit din fiare întortocheate și ruginite, ce se confruntă cu valuri și cu ape. Scripeți, pârghii și rotative smuncite fac ca mașinăria să trepideze, să plutească când la suprafață, când pe sub ape. Lume multă, necunoscută, dar și un prieten drag, ce se prevală și îl înghit apele. E slab și neputincios, chiar dacă părea, până în acel moment, că știa a înota, bravând destul de mult. Îl țin sub observație și nu vreau să îl înghită valurile. Poate că de aceia mă reped, îl prind, și încerc să-l țin la suprafață, să îi dau puteri. E între viață și moarte, dar nu mă las. Îl îmbrățișez și încerc să îi dau din ultimele mele forțe. Urmează un zvâcnet dureros, venit parcă din iadul cel mai adânc al chinurilor lumii, pentru că nu mai realizez dacă el și eu mai suntem în viață…  Mă trezesc. În semiîntunericul camerei îmi dau seama că realitatea e alta și mă bucur nespus pentru asta. Companionul meu doarme liniștit, cu fața în sus, pe patul de alături. Slavă Domnului, nu a fost decât un vis! Alunec domol, mai apoi, în somnul meu.

Ieșirea

Întoarcerea se face în aceeași bună ordine și tocmeală și pe aceleași căi ca și venirea. Îi studiezi pe pelerinii din vapor și încerc să deslușesc ceva semne de primenire. Nu sesizez aceeași efervescență pe care ar fi avut-o niște turiști de rând care au bifat încă un punct în palmaresul lor umblător. E o atmosferă calmă, interiorizată, așezată, ușor vibrantă, fapt ce mă duce cu gândul că valorile veritabile nu se adaugă instantaneu și nu se declamă pe față. Cu siguranță că ceea ce s-a întâmplat cu fiecare în aceste zile se va așeza treptat și va dospi mai multă vreme până ce fapte și comportamente individuale vor fi reanalizate și transfigurate de experiența tocmai avută. Mă uit la companionul meu care are aceeași vervă de a reține în aparatul de fotografiat, de această dată, jocul zglobiu și inteligent al delfinilor ce însoțesc de la o vreme nava. Observ la el, în plus, că poartă cu mândrie centura athonită și culionul ce tocmai și le-a achiziționat de pe insulă. Iar eu sunt încă tulbur și nu îndrăznesc să fac o evaluare…

Drept pentru care eu, nevrednicul pelerin, pun punct acestor modeste consemnări, neavând altceva a mai adăuga, deocamdată.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

[instagram-feed]