Minciuna pedagogică (I)

1. Coabitarea sau ralierea la adevăr nu este întotdeauna facilă sau urmărită în mod programatic. Sunt destule cazuri când omul se adăpostește (de lucruri, de alții sau de sine) sub faldurile espresiei ticluite. Constatând că „invenția” îi asigură confort, siguranță și succes, insul perseverează în acestă direcție, reiterând sau perfecționând formula de ascundere, de inducere în eroare, de forțare a zăgazurilor imaginative.

Asistăm, câteodată, la o metamorfoză interesantă a derizoriului sau accidentalului, la o trecere a acestuia în prim plan prin consistența sau frecvența pe care o dobândește în anumite împrejurări. Minciuna nu apare la tot pasul, dar atunci când capătă o expresie oarecare, consecințele acesteia sunt însemnate. În acest caz nu caracterul ei ingenuu și ocazional ne intrigă, ci potențialul transformator al acestei rarități. Pe lucruri sau întâmplări nu poți să fixezi aprioric eticheta inferiorității sau remarcabilului, a ordinarului sau memorabilului, dincolo de cadrele geografiei lumii în care ele se ivesc sau punând între paranteze reverberațiile lor la nivelul acțiunilor sau conduitei umane. O minciună se poate prezenta, mai întâi, ca un „adevăr” asimilat și recunoscut de toți, după cum un adevăr poate fi receptat, la început, ca o falsitate sau o afirmație îndoielnică până la recunoașterea valorii acesteia. Nu tot adevărul se cere a fi respectat și nu tot ce este minciună îmbie la negativitate și trebuie repudiat.

A purta un dialog asupra minciunii la modul general poate constitui o întreprindere zadarnică, dacă nu delimităm, într-un fel sau altul, cadrele de zămislire ale intenției contrafactuale, domeniile de manifestare ale atitudinii invocate. Despre minciună se poate spune, la o primă privire, ori că aceasta nu este evidentă sau nu poate fi delimitată, ori că nu este o topică serioasă care să merite o abordare teoretică, ori că „subiectul” este prea nebulos pentru a ajunge la o tratare sau explicare cât de cât satisfăcătoare.

Referitor la unele capcane care ne pândesc atunci când abordăm un astfel de subiect, pe acestea le-am putea evita raportându-ne la trei eventuale planuri de manifestare;

– planul valoric, la care ajungem plecând de la presupozițiile că minciuna este ori bună, ori rea, dezirabilă sau indezirabilă; din acest punct de vedere, stipulăm ideea că minciuna este, mai degrabă și până la un punct, neutră din punct de vedere axiologic; minciuna dobândește conotații valorice în exercițiul facerii și difuziunii acesteia sau al prefacerilor realității ce se supune prezumțiilor ei;

– planul temporal, în conformitate cu care ajungem să credem că uneori se minte, alteori nu, acum se minte, dar atunci (mai târziu) nu, e nevoie să mințim în acest moment, dar în celălalt nu etc.; probabil că se minte din când în când, frecvența minciunii fiind ea însăși un indiciu al puterii sau necesității ei;

– planul extensional, după care parvenim la ideea că numai unii mint sau toți mint, numai aici se minte sau se minte peste tot; sfera de răspândire a minciunii este elastică; se minte simultan dar parțial, se minte succesiv și total (varianta se minte simultan și total este nerealistă – nu se poate trăi într-o permanentă și ubicuă minciună, cum nu se poate trăi într-un permanent și ubicuu adevăr, iar varianta se minte succesiv și parțial pare a fi „acceptabilă”).

În ceea ce ne privește, nu negăm unele dificultăți sau praguri epistemologice, datorate fie ambiguității obiectului supus analizei, fie relativei penurii bibliografice din jurul acestuia. Cum obiectul de cercetat este alunecos, ne-am propus ca măcar aliniamentele de vizare a minciunii să fie serioase. Ca atare, încercăm să chestionăm fenomenul amintit, în principal, din perspectiva a două discipline cu o anumită consistență și demnitate epistemică, cu un statut teoretic relativ clar, și anume, de la altitudinea teoretică a psihologiei și pedagogiei.

Alegerea celor două perspective vine să mărginească orizontul de discurs în consens cu competența limitată a autorului. Chiar dacă uneori trecem și în teritorii străine (semiologice, estetice, logice, politologice, filosofice), incursiunea este de scurtă durată și vizează o captare și o concentrare a eventualelor achiziții în beneficiul surprinderii limitele sau virtuțile minciunii, inducerii în eroare, simulării, așa cum apar ele mai ales în spațiul educațional. Coabităm până la un punct cu întemeiatul și știutul pentru „a smulge” vagului și necunoscutului cât mai multe date. Perspectiva psihologică este mai mult implicită și se insinuează ca o prefațare necesară a abordării pedagogice. Cea pedagogică, în schimb, este invocată cu mai multă insistență.

 

2. Studiul minciunii este un domeniu marginalizat, dacă nu chiar inexistent. Atunci când tangențial se atinge această problemă, minciuna este considerată a fi drept epifenomen al gândirii pasionale sau al gândirii patologice, reliefându-se doar laturile malefice ale acesteia. O practică atât de veche și atât de frecventă, să nu merite această demnitate teoretică? Dacă psihologia se interesează de mitomanie ca proces psihic, logica se ocupă de contradicțiile și erorile  gândirii; dar acestea sunt alte probleme, care nu ating specificitatea minciunii. Retorica, poate cea mai îndreptățită s-o revendice, face și ea referiri, uneori, dar destul de vagi (1). Cât privește pedagogia, aceasta o respinge ab initio.

Identificarea mecanismlor și a funcționalității contrafactualității voite nu este un gest gratuit care ar ține de o pedentarie teoretică. Un atare gest se vrea o încercare de demontare a intimității fenomenului pentru a-i cunoaște atât puterea malefică cât și beneficiile, dacă aceastea există.

Direcționându-ne investigația în concordanță cu acest crez epistemic orientativ și această presupoziție filosofică, vom încerca să pătrundem în palierele deconcertante, mai puțin clare, ale raționalității contrafactuale, travestită în ceea ce îndeobște se numește minciună, înșelare, simulare, inducere în eroare. Vom urmări acest obiectiv din perspective diferite: într-o primă parte a lucrării, oarecum pregătitoare, se vor actualiza perspectivele psihologice, retorice, estetice și logice; în a doua parte, ne vom centra interesul asupra perimetrului educațional, pentru a divulga prezența și reverberațiile minciunii pedagogice.

 

 

3. Ca pedagog în formare am fost mai mult atent la ipostazele și prefacerile născocirilor, amăgirilor și prefăcătoriei în actul didactic. S-ar putea ca unii să ne critice, mai ales colegii de breaslă. Nu-i ușor să recunoști că, uneori, te pui la dispoziția unor comandamente mai puțin onorabile. Nu accepți ideea că prestezi o meserie vecină cu cea a actorului. Nu recunoști că ești arhitectul unui imaginar care poate deveni desuet sau periculos pentru tinerii în formare. Nu-ți vine să crezi că în loc să formezi deformezi, inoculezi, îndoctrinezi, cu știință sau fără știință. Nu vrem să jignim pe nimeni. Nu încercăm să demolăm o construcție pe care noi înșine o adorăm și în care căutăm a locui. De altfel, întreprinderea noastră se vrea a fi o chemare la sinceritate și realism. Este un fel de igienă spirituală care predetermină o puternică ratașare și instalare. Dorim a situa discursul pedagogic într-un perimetru al îndoielii creatoare și sporitoare. Este adevărat că actul didactic presupune și ascundere, plăsmuire, modelare, îndepărtare de realitate. Dar el este pasibil de a se ralia sau a cultiva, uneori, duplicitatea, falsitatea, utopismul. Până unde se poate merge? Împinsă până la extreme, încadrarea în modelele și normativele școlare nu devine periculoasă? Abuzul, chiar în materie de educație, devine pernicios. Nu totul se dobândește prin educația eteronomă. Nici prin autoeducație. Am putea conveni că educația este ceea ce individul face din ea după ce aceasta s-a consumat, după ce a încetat să se mai exercite. Un om educat este cel care nu mai ascultă smerit de inerentele ei determinări. Ar fi timpul pentru o resemnificare și valorizare pozitivă a ne-educatului, a stărilor și dispozițiilor ingenue, imature, neatinse de artificiile normelor statuate, de dinainte sau de după educație.

Educația cunoaște multiple metamorfoze ajungând, câteodată, să se preschimbe în antieducație. Ea se poate întinde pe un interval larg și sinuos, plin de paradoxuri și capcane, de la obiective realiste la pură ficțiune, de la teatru la mascaradă.

Voim, deci, să medităm o clipă la limitele de-formative ale actului ce se declară… formativ.

1 comment

  1. Din punctul meu de vedere exista o anumita „ignoranta a sufletului”(lipsa de educatie) pe care mintea incearca sa o gestioneze cumva.E mare lucru sa-ti poti flutura adevarul-adevarat,asa,in vazul tuturor(parerea mea).Consider ca minciuna ar trebui asumata, pentru confortul interior al fiecaruia; si in cele mai mari „cercuri de adevar” se joaca un „sah” cateodata..

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

[instagram-feed]