Reverberații paideice ale călătoriei

Mulți dintre noi au avut ocazia să călătorească în străinătate. Prilej de a reflecta, poate, la vocația inițiatică și pedagogică a călătoriilor. Prin deplasare, ne deschidem și punem sinele nostru spiritual față în față cu caleidoscopicul lumii culturale. Orice călătorie într-o țară străină constituie un prilej de edificare și expansiune din acest punct de vedere. A ieși – progresiv, secvențial și provizoriu – din ambientul tău cultural, din obișnuințele valorice cotidiene, are reverberații pozitive nu numai pentru că se creează noi ocazii de îmbogățire culturală, de dilatare a orizontului de înțelesuri, dar si pentru că se ajunge la o necesară distanțare, de-centrare ce aduce după sine o bună așezare culturală. E nevoie, din când în când, să ieși din tiparele tale culturale (atât cât se poate), să te pre-faci în altceva, să empatizezi sau chiar să experimentezi alte moduri de a fi și de a face. Călătorind, cunoști la fața locului pe alții. Cunoscându-i pe alții, așa cum sunt, ajungi la o justă cunoaștere de sine prin comparație, contrast, asemuire. Călătoria este, într-un fel, o căutare de sine, o necesară ocazie de identificare, o șansă de regăsire!

Deplasările în contextul fizic, socio-cultural al emergenței unor valori străine sunt de o mare eficacitate în comunicarea între culturi. Imersiunea corporală, în modurile concrete de viață, în peisaj, în economia existenței celuilalt reprezintă o modalitate de a face din alteritate o parte sau o experiență a vieții personale, intime. Una este să cunoști din cărți, de pildă, istoria și cultura Italiei, și alta e să pipăi, să adulmeci această revărsare spirituală la ea acasă. Una e să exersezi o limbă în sala de clasă, și alta e să o aplici în stradă. Una e să ți să spună că italienii sunt așa și pe dincolo, și alta e să constați tu însuți, direct, cum stau lucrurile. Una e să mănânci o pizza la braseria de peste drum, și alta e să o deguști la un restaurant din regiunea Toscanei.

Deplasările, din punct de vedere antropologic, au avut mai multe rațiuni. La obârșie ele se consumau din motivații foarte presante și concrete (de expansiune, de subzistență, de exilare, de fugă și izolare etc.). Cu timpul, acestea au dobândit și alte dimensiuni, mai detașate de interesele materiale (cu scop turistic, cultural, de loisir etc.). Societatea contemporană a creat, la un moment dat, industrii specializate ce deservesc, cu prioritate, călătoriile. Dar de ce călătorim? Care ar fi valențele deplasării în planul devenirii personale?

Călătorim ca să explorăm și să descoperim lucruri noi, inedite. Pentru a ieși din monotonia știutului și cunoscutului. Pentru a crea rupturi existențiale ce se pot rabate benefic asupra cursului vieții noastre.

Călătoria vine în întâmpinarea setei de mister. Pentru a experimenta lucruri și stări neștiute. Ceea ce nu se cunoaște încă ne atrage într-o mare măsură. Straneitatea, odată aflată, astâmpără doruri ce altfel ne ard și ne consumă. O țintă odată atinsă deschide un alt orizont de expectanțe. Mersul înainte presupune o pluralizare și o permanentă lărgire a orizonturilor.

Călătorim pentru a ne desluși, păstra sau a ne perpetua identitatea. Pentru a ști ce putem fi sau întreprinde în raport cu alții. Ne punem pe fugă (…în Egipt sau aiurea) pentru a scăpa de incertitudini, de destructurări intempestive. Uneori, escapada e singura soluție de a face un salt sau o acoladă existențială. Poate întări sau perpetua destine individuale, familii, colectivități. Te duci undeva pentru ca întoarcerea înapoi să te edifice definitiv. Această experiență acționează ca o modalitate de salvare (pentru individ și chiar pentru comunitate, provizorie sau definitivă).

Călătorim, de asemenea, din nevoia de a ne primeni și a ne energiza ființa. De a ne încărca „bateriile” pentru un nou ciclu temporal și pentru alte acțiuni. Pentru a genera noi lucruri sau situații-ancoră care, prin rememorare, pot conduce, când vine timpul, la un surplus de motivații pozitive („mai ții minte ce frumoasă a fost plimbarea pe Canal Grande sau pe malul lacului Leman?”).

Călătorim și din dorința de a ne etala ființa și a o pune în valoare. E o modalitate de anunțare că și noi existăm, și noi contăm. Prezența noastră are altă greutate în raport cu alteritatea atunci când suntem lângă ea, în balans cu ea. Expansiunea personală primește o altă consistență când se produce în teritoriul (spațial, psihologic, cultural) al altuia.

Călătorim și pentru a evada din timpul actual, pentru a plonja, prin regresiune, în timpuri și spații de mult apuse. Pășind pe lespezile străzilor de la Pompei – de pildă – ai sentimentul unei co-prezențe cu ființe demult dispărute dar evidente prin urmele lăsate. Deplasarea înspre edificiile istorice ne prilejuiește o intrare în zumzetul unei epoci și sunetul unei lumi. Senzația de unitate și continuitate pe axa temporală (trecut-prezent-viitor) devine acută iar sentimentul apartenenței la una și aceeași umanitate își găsește un nou temei.

În fine, atunci când călătorim în grup, apar filiații de un anumit tip între coparticipanții la voiaj. Se activează noi fațete, disponibilități, energii nebănuite ale acestora. Ca în orice grup spontan (mai mare sau mai mic), se încearcă etalarea unor dimensiuni de cele mai multe ori pozitive, reclamate de prestanța momentului și importanța misiunii. Se naște un etos al apartenenței, cu o funcționalitate pregnantă, chiar dacă dispare imediat după disoluția grupului. De obicei, membrii unei excursii devin mai buni, mai uniți, mai solidari (datorită obiectivelor comune și a situației oarecum inedite, deschise, parțial incerte).

Concluzionând, vom spune că experiența călătoriei este una dintre cele mai importante și radicale situații paideice ce trebuie asumată, reiterată, fructificată. Cu cât călătorim mai mult, cu atât ajungem să-i cunoaștem pe alții, reușind, prin ricoșeu, să ne-nțelegem, de fapt, pe noi înșine. Cu ceea ce avem sau ne lipsește…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

[instagram-feed]