Educația de la egal la egal

Cam toată educația (și ce se scrie despre ea) se clădește pe presupoziția că cineva mai „mare” îl învață pe cineva mai „mic”, că experiența se transmite doar între două persoane situate la distanță experiențială și cronologică, că numai un matur îl poate forma pe un tânăr. S-a neglijat mult timp ceea ce simțul comun o știa dintotdeauna: că mai învățăm si unii de la alții, între congeneri, că de multe ori pe această cale se pot învăța conduite unice și cu adevărat necesare pentru persoane, că educația standard nu mai face față complexității lumii în care trăim ba, mai mult, aceasta îmbie la autoritarism, la conformism, la plictiseală.

Sub aspect conceptual și teoretic, peer education (educația de la egal la egal) apare ca o noutate, ea exersându-se metodic de câteva decenii, chiar dacă rudimente ale acesteia le identificăm în educația secolului al XIX-lea (prin sistemul monitoriatului – elevii mai mari și mai bine pregătiți îndrumându-i pe cei mai mici). Din punct de vedere procesual, într-o modalitate difuză și nereflectată, educația de la egal la egal se face de când lumea. Deficiențele metodologiei clasice, care abundă în formalism și clișee – până la saturație, au făcut ca unele gesticulații paideice mai vechi să fie redescoperite, rafinate, recontextualizate și făcute operaționale pentru noile situații de învățare.

În același timp, asistăm la o creștere a complexității mediilor educative datorată sfidărilor de tot felul: tinerii de azi sunt mult mai expuși unor factori destructuranți decât cei de altădată, vedetismul mediatic și consumerismul au devenit cuvinte de ordine ale peisajului social, noile modalități de comunicare și informare creează noi tipuri de interacțiuni între ei, modelele (pozitive sau negative) au o altă amplitudine și impact asupra tinerilor, credibilitatea maturului este din ce în ce mai contestată (pe drept sau pe nedrept). Și atunci, o resuscitare a potențialului educogen al unor pârghii ce țin de membrii grupului pare a fi un complement binevenit al arsenalului pedagogic arhicunoscut.

Sunt câteva argumente pentru care dascălii, părinții și alți factori educaționali este bine să încurajeze educația de la egal la egal, ca un complement a ceea ce se întâmplă și în alte situații de învățare.

În primul rând, învățarea între congeneri este un cadru mai natural de transmitere a unor experiențe. Ea fructifică ceea ce individul achiziționează spontan, difuz, informal, și nu sub presiunea instituționalizată, prescrisă, formalizată. Ni se pare de bun augur faptul că în cazul educației de la egal la egal este valorizată învățarea experiențială, activă, personalizată, autoedificatoare într-un context în care dirijismul școlar (al centrului, al profesorului…) mai persistă încă.

În al doilea rând, o astfel de metodologie dă satisfacție subiectului învățării, care se pune în valoare, își atribuie funcții pe care școala (încă) nu este în stare să le întrețină. Cel care dă își confirmă valoarea prin faptul că ceea ce deține este important și merită transmis și altora. Individul devine mai activ și mai responsabil în ceea ce privește primirea sau cedarea unor conduite deja exersate, ratificate subiectiv.

În al treilea rând, în situația învățării de la egal la egal se pun în raport experiențe simetrice, se creează o rezonanță și o altfel de empatie spirituală decât cea gestionată de profesor. Oricât de experimentat ar fi maturul, el nu poate „coborî” la nivelul novicelui decât prin reamintiri sau reprezentări induse de manualele de psihologie școlară (prin prototipuri și modele mai mult abstracte, decât reale).

În al patrulea rând, metodologia de tip peer education dă satisfacție unor conținuturi consonante, de care sunt interesați tinerii; cu cest prilej, ei se afiliază unor orizonturi valorice decantate de chiar perimetrul existenței lor, pe care maturii, de multe ori, le refuză sau sunt in disonanță (un anumit gen de muzică, aspirații personale sau profesionale).

În al cincilea rând, un atare context generează un orizont al împărtășirii și al îmbogățirii reciproce. Subiectul în cauză (fie ca dă, fie că primește) se simte important, crede că ceea tranzacționează este „opera” lui, că oferă sau primește dezinteresat, fără nicio constrângere, supraveghere, aprobare.

Există, la nivelul relațiilor inter-individuale, forme specifice, uneori nemanifeste, ascunse, de transmisie și reproducere culturală. Se structurează de la sine anumite ocazii de perpetuare a ceea ce se dovedește a fi valoros. Acestea reprezintă anumite ipostaze culturale ingenui și sunt congruente cu seturile de valori pe care le reprezintă (sunt evanescente, slab formalizate, puternic contextualizate); se caracterizează prin imediatitatea și profunzimea efectelor. Sunt flexibile și dau seama de o realitate vie, venind în întâmpinarea unor cerințe hic et nunc. Răspund mai adecvat cerințelor momentului, ale contextului, ale persoanei.

O societate sănătoasă are nevoie de astfel de structuri alternative cu funcții și consecințe formative nemaipomenite. Existența unui for specializat în livrarea educației (școala) nu presupune să ne dispensăm de forme complementare de însușire și învățare a valorilor. Oricât de pragmatici am dori să ajungem, nu trebuie să dăm la o parte efuziunile educogene ale mediului concret în care ne mișcăm. Nu toate valorile « încap » în școală (școala poate deveni, uneori, un mediu suficient sieși, rupt de realitate). Instituția artificializează uneori nepermis de mult lumea în care trăim. În loc să ne apropie de ea, ne înghesuie sub închiderea unui „clopot de sticlă” sau ne înalță în nebulozitatea „turnului de fildeș”. O dată intrate în școală valorile devin oarecum inadecvate, inoperante (prin gradul ridicat de abstractizare). Acestea se depreciază printr-o didacticizare prea mare. Apoi, apare pericolul pervertirii acestor valori, punându-se în serviciul puterii, al unor interese extra-comunitare (prin ideologizarea cunoștințelor, politizarea unor activități, prin practici manipulatorii și de îndoctrinare etc. așa cum ne arată deceniile trecute – ba chiar și cele prezente). Când școala este în criză sau derivă, astfel de forme complementare fac ca societatea să înainteze în parametri oarecum normali. Nu trebuie să ne încredem prea tare, din acest punct de vedere, în școală. Ea este prima care încheie pactul cu „diavolii” puterii, ridicați în slăvi (deșarte) la un moment dat. A delega numai școala să facă educație este un pericol pentru vitalitatea și profilul spiritual al unei societăți. Școala devine o instituție « totalitară », anihilând, prin funcțiile arogate, inițiativele formative ce pot să apară la nivelul relațiilor afinitare dintre egali.

Concluzionând, vom spune că educația „prin perechi” îmbie la apropierea ființelor, prin empatie și contagiune, prin solidarizare existențială, prin comuniune inter-generațională. Ea creează sentimentul bucuriei că ceea ce știm sau facem merită să fie transmis aproapelui (și egalului) nostru.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

[instagram-feed]