Aș începe discuția cu expresia „temă pentru vacanță” (în conexiune cu cea „de acasă”, care e o altă „poveste”). „Tema”, vehiculată în context educațional, ar însemna sarcină de rezolvat de către elev dincolo de programul orar obligatoriu – fie acasă, fie în regim, mai nou „after-school” (în școală, dar dincolo de intervalul orar obligatoriu). Nu negăm faptul că unele teme, justificate metodologic, didactic, pot fi începute sau realizate integral în spațiul unei ore convenționale. Însă, tema trimite la un alt interval temporal, la aprofundări, la acumulări ce succed intervalul cronologic secvenței de predare propriu-zisă. Iar cu referire la perioade mai largi (vacanțe – mai scurte sau mai lungi), temei i s-ar subsuma și alte tipuri de acumulări, aprofundări, specificări, focalizări de energii, particularizate și multiplicate, cu finalitate formativă.
De asemenea, ar trebui să precizăm la care vacanțe ne raportăm? La cele inter-semestre, inter-module sau la vacanțele dintre anii școlari? Că nu putem pune semnul egalității dintre o vacanță între module – „de schi”, „de Crăciun”, „de Paște”, cu una între ani școlari (când apar/dispar discipline sau titulari de curs).
Temele pentru vacanță (în accepțiunea mai largă, sugerată mai sus), judicios dimensionate, reprezintă un potențial de extensie a învățării, de prelungire înspre aplicativitate a cunoașterii, de concretizare prin rezolvarea efectivă a unor probleme. Suntem pentru o astfel de extindere, specificare, orientare, exercitată sau tutelată de către factorii educaționali (profesori, în primul rând, dar prin coordonare responsabilă cu elevii, părinții acestora, etc.). În niciun caz, temele pentru vacanță nu trebuie să substituie sarcini de învățare prescrise explicit prin programele și activitățile formale, de remediere, de retrapaj, de compensare sau de alt ordin. Credem că ar fi bine ca acestea să fie diferențiate, ca formă și pondere, și în funcție de particularitățile elevilor, interesele, aptitudinile, competențele cognitive manifestate. A propune otova aceleași sarcini, în cantități supradimensionate, nerealiste, reprezintă un comportament nedidactic, un atentat și o formă de agresiune la adresa timpului pentru sine al elevului.
Legat de acest ultim aspect, să nu uităm că vacanța (pentru profesor, pentru elev) e, în primul rând, un timp pentru sine, unul de refacere, de odihnă, de primenire care, funcție de diverse structuri de interese, poate fi fructificat și spre acumulări sau antrenamente culturale, informaționale, vocaționale. Pentru fiecare elev – dar și pentru profesor, există un timp al clasei și un timp al sinelui. Toată viața școlară a elevului/profesorului se construiește pe această separare dintre timpul de lucru sau de predat și timpul pauzelor, al colegialității, prietenilor, al filiațiilor, al libertății. Unul dintre obiectivele școlii ar putea fi restaurarea unității pierdute dintre cele două aspecte ale temporalității ce se iscă în școală și eliminarea contradicțiilor dintre diferitele ipostaze ale timpului școlar. Timpul „non-pedagogic” nu este un timp mort, marginal, el susține și valorifică timpul cu adevărat didactic, prolific din punct de vedere informativ, formativ, spiritual, uman. Timpul recreativ devine esențial pentru practica școlară. Departe de a-l repudia și diminua, acest timp trebuie protejat, încurajat, reconsiderat, valorizat.
Până la urmă, prescrierea unor sarcini educaționale pentru vacanță, în cazul elevilor/ studenților, e o chestiune de oportunitate, dozaj, echilibru, respectare a unor limite. Limita poate fi variabilă, funcție de nivelul clasei, de pildă, dar și prin raportare la posibilitățile sau abilitățile elevilor. Dacă e vorba de elevi cu aptitudini înalte sau care vizează pregătirea pentru competiții, prescripțiile pot merge spre cerințe mai mari, iar dacă avem în vedere un nivel de dezvoltare mediu, atunci și ponderea și amplitudinea cerințelor vor fi pe măsură. E o chestiune de profesionalism, responsabilitate, adecvare, realism. De asemenea, acestea vor depinde și de specificul disciplinei, dar trebuie diversificate și printr-o recurgere la o multitudine de formule: să realizeze un proiect practic, să observe sistematic un fenomen, să realizeze un eseu, să compare mai multe procese, situații, fenomene, să prospecteze o bibliografie pe o temă dată, să analizeze sau să interpreteze conținutul unui film (sau să îl prefigureze prin alte tipuri de expresii), să redacteze un articol, să gestioneze structuri virtuale ale clasei, școlii (reviste, saituri etc.). Tema nu ar trebui să vizeze, mecanicist sau cantitativist, doar citire de cărți sau rezolvare de exerciții și probleme.
La ce discipline sunt acceptate temele de vacanță? În principiu, toate disciplinele permit extensii prin activități suplimentare desfășurate acasă, de la matematică la sport, de la fizică la metafizică, de la literatură la religie etc. Depinde de creativitatea profesorului, de expectanțele și implicarea elevilor, de adecvarea acestora la profilul disciplinei sau la structura lor de personalitate. Asta nu înseamnă că un elev va primi teme la toate disciplinele (un anumit tip de consiliu de „arbitraj” didactic ar trebui să intre în funcțiune). E bine să se mizeze pe interesul real al elevului, pe motivația intrinsecă, pe dorința de a rezolva ceva că îi place și că nu este forțat. Temele pentru vacanță trebuie să dezvolte interese complementare celor „acoperite” prin activitățile obligatorii, să le aprofundeze, să le acompanieze, să le cizeleze.
În fine, temele pentru vacanță se cer a fi verificate, luate în seamă de către profesor prin oferirea unui feed-back, a unor formule de evidențiere sau recompensare. Evaluările subsecvente rezolvării unor teme pentru vacanță trebuie să se transforme într-o sărbătoare a reușitei, într-o întărire explicită, într-o bucurie că „școala de acasă” aduce o plusvaloare ce o completează pe cea obținută în sala de clasă.
În ce privește obligativitatea sau interzicerea (chiar prin cadre legale), aș miza mai mult pentru o cale mediană, amiabilă, bazată pe facultativitate, opționalitate, gradualitate, funcție de vârstă, specificul disciplinei, conotația și valoarea formativă a „excedentului” educativ propus/directivat de profesor sau auto-impus de către elevul ca atare (mă refer la cel de nivel liceal, de pildă). Înțeleg că într-o anumită perioadă, acest tip de reglaj s-a impus ca o măsură de evitare, diminuare sau anihilare a excesului de zel al unor cadre didactice (bizar pentru un educator veritabil). Temele pentru vacanță nu trebuie gestionate prin „decret”, prin impunere generalizată (pentru sau contra), ci în mod flexibil, creativ, motivațional, chiar diferențiat (pe discipline, de la vârstă la vârstă, de la copil la copil) – finalitatea fiind mai buna formare a elevului, bucuria expansiunii intelectuale sau spirituale, autogestionarea propriului destin educativ. O atare strategie poate fi asumată atât de către fiecare profesor, cât și la nivel de unitate școlară, în conformitate cu politică internă de susținere sau afirmare atât a elevilor, cât și a entității educaționale ca atare (bazate pe proceduri clare, agreate, transparente).