Dintre numeroasele topici, ce se reiterează frecvent, în plan teoretic și practic, se află și cea de „lifelong learning”. Mai direct spus, această expresie s-ar referi la învățarea de-a lungul și în perspectiva vieții întregi a persoanei, de la începutul și până la sfârșitul prezenței sale mundane. Presupune, de asemenea, a învăța continuu și a fi permanent interesat de achiziționarea a noi valori, conduite, deprinderi. Necesitatea permanenței educației, în plan individual și comunitar, a fost întrevăzută de mult timp, în primul rând de clasicii pedagogiei universale. „Pentru fiecare om viața sa – sugerează Comenius – este o școală, de la leagăn până la mormânt”. Și tot el consideră că „tot ce suntem, ce facem, ce gândim, vorbim, urzim, dobândim și posedăm nu este altceva decât o anumită scară pe care ne urcăm din ce în ce mai mult, spre a ajunge cât mai sus, fără însă să putem atinge vreodată suprema treaptă” (1970, p.20).
Dar ce înseamnă învățarea pentru, prin și pe tot parcursul vieții?
Învățarea extinsă pe toată existența noastră este o atitudine și un comportament auto-asumat de dezvoltare permanentă, de permeabilitate achizitivă ce conduce la creștere, împlinire și bucurie existențială. Deși nu există o definiție standardizată a învățării pe tot parcursul vieții, în general, aceasta a fost considerată că se referă la învățarea care are loc în afara unei entități de învățământ formal – dar se bazează sau are conexiuni cu aceasta, cum ar fi o școală, o universitate sau o rută de formare expresă, instituționalizată, certificată.
Atitudinea și comportamentul adiacent de învățare permanentă presupun luarea în seama a cel puțin trei coordonate: a) finalitatea acestei învățări (pentru ce?: de a face față solicitărilor vieții); b) calea învățării (cum?: prin propriile acumulări, experiențe, comportamente și, mai ales, procesări corespunzătoare); c) coordonatele cronologice (cât timp?: întreaga existență individuală). O astfel de învățare are nu numai un caracter adaptativ, securizant, pentru prezent și viitor, ci și unul ce aduce bucurie, satisfacție, auto-determinare și afirmare a persoanei indiferent de statutul sau poziția socio-profesională. Este multi-direcțională, polivalentă, opțională, uneori spontană și dezinteresată, dar cu efecte deosebit de benefice pentru individ și comunitate. Este denivelată și polimorfă valoric, antrenând, descoperind, afirmând competențe latente, „adormite”, camuflate, poate reprimate.
Trăim într-un context socio-cultural caracterizat prin mutații frecvente, indeterminare, relativizare a reperelor standard. Suntem confruntați și „cufundați” într-o lume în continuă schimbare, capacitatea de a învăța permanent devenind esențială pentru conviețuire și adaptare mutuală. Învățarea pe tot parcursul vieții permite oamenilor să-și dezvolte abilitățile, cunoștințele și viziunile în raport cu propria persoană, dar și cu alteritatea. Acest proces continuu de creștere și de dezvoltare poate contribui la o mai mare înțelegere a lumii, dar și a sinelui, ceea ce poate duce la o mai puternică coerență personală, la o mai necesară stabilitate intra-psihică, la un plus de sociabilitate, la deschidere și permeabilitate față de nou, la acceptanță dar și spirit dubitativ în raport cu alternanța, neobișnuitul, stranietatea.
În plus, gradul de artificializare a vieții devine din ce în ce mai evident. Fiecare dintre noi trebuie să fie pregătit față de efectele crescânde ale mecanizării, ale dirijismului manipulator sau raționalizării existenței noastre. Intervin numeroși stimuli disruptivi care ne de-centrează de la ceea ce este autentic, important, definitoriu pentru ființa umană. Apetitul culturii, al căutării perfecționării continue trebuie să se constituie într-o prioritate. A ști să te cultivi, să-ți îmbogățești spiritul, să-ți fasonezi conduitele sunt obiective de prim rang ale unei autentice formări. Setea de cultură, dispoziția de a învăța, nevoia căutării permanente, învățarea învățării sunt vectori veritabili ai unei bune formări (vezi Noica, 1993). Or, prin ocaziile de formare deschise și flexibile, post-profesionalizare, obligatorii, uneori în contrasens cu ce vrea sau poate persoana, se ajunge la redescoperiri sau revalorizări de sine indiferent de vârstă, statut social, stare materială.
Pentru individ, educația se cere a funcționa ca un factor integrator și unificator al experiențelor sale precedente, pentru a se adapta și schimba atunci când mediul o cere sau o impune. Educația nu formează oamenii la modul definitiv, ci le dă putința acestora de a crește spiritual, de a da răspunsurile cele mai nimerite la sfidări neașteptate. Conceptul în discuție se poate explica prin apelul la trei termeni comprehensivi și ilustrativi: expansiune, inovație, integrare (cf. Kirpal, 1991, p. 114). Expansiunea se referă la extinderea în timp a procesului de învățare, atât în domeniul și conținutul învățării, cât și în multiplicarea situațiilor de învățare. Inovația are în vedere faptul descoperirii structurilor și modelelor de învățare alternative, pentru oferirea de relații semnificative între învățământul general și cel profesional și pentru adaptarea practicilor actuale la noile necesități. Integrarea înlesnește procesul de expansiune și de introducere a inovațiilor printr-o organizare adecvată și printr-un sistem de verigi semnificativ. Învățarea pe tot parcursul vieții încurajează poziționarea critică, gândirea creativă și curiozitatea cognitivă. Promovează, alimentează și potențează, în același timp, abordările inovatoare și chestionările valorice – ale altora sau ale sinelui – în raport cu o realitate în continuă transformare.
Învățarea pe tot parcursul vieții nu trebuie să se limiteze neapărat la achiziționarea unor noi deprinderi atunci când situațiile le impun (dispariția unor meserii, fluctuații pe piața muncii etc.). Formarea permanentă devine mai valoroasă atunci când aceasta scapă unor presiuni venite dinspre social, favorizând interesele persoanelor. Indiferent dacă urmărim dorințe și pasiuni personale sau vizăm incitări profesionale noi, învățarea pe tot parcursul vieții ne poate ajuta să atingem împlinirea și starea de bine individuală. Învățarea de-a lungul întregii vieți se distinge prin unele caracteristici în coerență directă cu eșafodajul valoric al persoanei (unele date, altele achiziționate în timp): se bazează pe liber-consimțământ și antrenare voluntară, este auto-inițiată, asumată, dirijată, se dezvoltă în ocaziile firești de zi cu zi, nu presupune resurse și costuri ridicate, preîntâmpină sau reduce plictiseala și rutina cotidiană, amplifică încrederea în sine, conduce la satisfacții și valorizări complementare cu cele practicate (sau recunoscute social) în trecut, se auto-întreține și procură tonifiere și împlinire existențială.
Trebuie spus faptul că persoanele au un impuls natural de a explora, de a învăța lucruri inedite, de a cuceri noi cunoștințe, deprinderi, atitudini. Aceasta conduce la deplinătate existențială, alimentând stima de sine, valorizarea individuală, calitatea vieții proprii. Extensia valorică, adusă de atitudinea de a învăța permanent, este expresia unei creativități în raport cu propria persoană, indiferent de vârstă, statut, rang. Atitudinea de a învăța continuu joacă un rol crucial în viața bătrânilor, de pildă, oferindu-le nu doar oportunități de valorizare personală, ci și un cadru propice pentru a rămâne implicați, conectați și împliniți în respectivele etape de vârstă.
Prin educația de-a lungul întregii vieți se materializează o ipostază a creativității, cea legată de lucrarea continuă asupra propriei existențe. Prin ea, ne „creăm” continuu, ne „expandăm” spiritual, ne „prelungim” în timp, ne primenim și ne refacem în plan existențial. Frumusețea vieții se poate redescoperi prin astfel de racursiuri paideice „împlinătoare”, edificatoare, creatoare. Devenim, prin „lifelong learning”, „elevii” propriului profesorat. Sau „profesori”, pentru noi înșine. Ne dezvoltăm și creștem, de la o etapă la alta, datorită capacității noastre de a învăța sau înainta pe cont propriu.
Învățăm pentru noi înșine, prin noi înșine, nu cu, pentru sau sub tutela altcuiva. Ce poate fi mai profund și mai înalt, din punct de vedere paideic, decât această proiectivitate „poietică” (de la poiesis – adică facere de sine) și capacitate proteică!
Note bibliografice
Comenius, J., A., 1970, Didactica Magna, Editura Didactică și Pedagogică, București.
Kirpal, P., N., 1991, Studiile istorice și fundamentele educației permanente, în Dave, R. H., Fundamentele educației permanente, Editura Didactică și Pedagogică, București.
Noica, Constantin, 1993, Carte de înțelepciune, Editura Humanitas, București.
Notă. Acest articol a apărut în Tribuna învățământului, Nr. 47-48, Anul IV, decembrie 2023.