Înainte de a explora lumea dinafară, trebuie să-ți cunoști lumea dinăuntru. Înainte de a te aventura în exterior, trebuie să preguști cum trebuie sălașul tău. Vei purta în afară ceea ce dobândești înăuntru. Experiența relațională învățată în acest mediu o vei amplifica când ești pus să acționezi pe o scară socială mai largă. Locuirea este un mod propriu al omului de a-și apropria viața și a se integra în cosmos. După Heidegger, felul cum noi, oamenii, suntem pe pământ este dat de locuire. „A fi om – spune filosoful german – înseamnă a fi, ca muritor, pe pământ, adică a locui”. Locuirea se naște odată cu raporturile întreținute cu evenimentele lumii, cu lucrurile, cu semenii.
Fără a fi un teritoriu al fericirii absolute, casa este privită de Constantin Noica în mod evident ca un anti-infern: în ea te adăpostești de ceva. Cauzele pentru care oamenii își fac locuințe sunt, pentru filosoful nostru, „somnul, frica, foamea, erosul, logosul”. Casa este pentru Noica în mod simultan cămin, școală și biserică a celulei familiale în care se consumă și apoi iese la lumină misterul vieții, prin procreație. E spațiu privilegiat în care spiritul prinde viață. Este loc predilect de deprindere a unor calități necesare pentru a intra …în afară. Casa este, din această perspectivă, „o închidere ce se deschide”, o lume mică ce ne proiectează înspre lumea mare.
Locuința nu se confundă cu căminul. Locuința e un concept rece, impersonal, distant, administrativ; e o simplă locație, un reper spațial, un apartament, o vilă, o adresă. Căminul, în schimb, are o încărcătură concretă, caldă, presupune apropiere, întâlnire, asociere, e cuibul odihnei și regăsirii, e fundamentul stabil și identificator al fiecăruia dintre noi. Căminul este un spațiu concentrat, un loc al forjării ființiale. Căminul, scrie cu multă inspirație N. Steinhardt, „e deopotrivă rădăcină, sevă și mediu ambiant, loc de odihnă, reflecție, reculegere și împrospătare a energiei; e oază binefăcătoare și binevoitoare, receptacole de pioșenie, duioșie și încredere în sine; e tărâmul dragostei conjugale și părintești”.
Căminul, din punct de vedere al puterii evocatoare, conduce direct la familie, la familial, la familiar. E, înainte de toate, cochilie sufletească primordială: mamă, tată, copii, bunici, moși, mătuși, prieteni. E rădăcină, filiație, amintire, proiecție, e loc al întâlnirii dintre cei care au fost și cei ce sunt, al joncțiunii trecutului cu prezentul. E locul în care te manifești prin primul gângurit și, mai apoi, îți dai duhul. E un ax mundi, centru al universului de unde totul poate fi revalorizat, pregustat. E sălașul iubirii față cei de jos și față de Cel de sus. E refugiu și perimetru al regăsirii sinelui și al aflării celorlalți. E loc de omologare ontologică, de proiecție axiologică și har sfințitor. E motiv de punere în rost și rânduială existențială (vezi expresiile „a-și duce casa”, „a avea casă bună”, „e om de casă”). Este o formă de materializare a dorului nemuririi și perpetuării noastre (biologice și spirituale). E bunul cel mai relevant prin care simțim gustul proprietății. Cine nu tânjește după o casă sau nu o posedă, acela nu e om cu adevărat (nu întâmplător, în tradiția noastră, omul care se respectă construiește o casă). Căminul este locul întâlnirii cu sinele, cu bucurii și dureri. E locul în care îți lingi rănile, cauți vindecarea, de lupți cu tine însuți, urli, țipi, plângi fără să te vadă nimeni. E locul războiului lăuntric și, poate, cu unii dintre cei din jur. E locul întâlnirii mierii cu fierea, a dulcelui sărut cu nepoftita tristețe.
Ca „centru al lumii”, casa imită structura macro-universului, aducând sub adăpostul ei atât elemente ale exteriorului fizic (cer-tavan, pământ-podea), cât și ale imaginarului uman (conștient-acoperiș, inconștient-pivniță). O casă „totală” are și pod, are și pivniță. Are un deasupra și un dedesubt. Un fundament și un trecut, o speranță și un viitor. Mai mult decât atât, universul domestic este puternic antropomorfizat. Exteriorul și interiorul unei case „imită” trăsăturile stăpânului (uneori, chiar și pe cele fizice). Fațada unei case „seamănă”cu „fața” omului adăpostit în ea. De asemenea, obiectele casnice suportă o doză marcantă de umanizare. Până și denumirile părților vaselor din casă stau mărturie pentru rata înaltă de antropomorfism: vasul poate avea cap, gură, buză, cioc, plisc, ureche, gât, pântece, picior, fund.
Casa este primul nostru univers care respectă legile cosmosului. Ea este – cum afirmă Gaston Bachelard – non-eul care protejează eul. Ființa adăpostită spiritualizează spațiul adăpostului ei. Ea trăiește casa ca realitate, dar și ca virtualitate, atât prin raționare, cât și prin visare. Încât, orice adăpost dă prilejul și unei desfășurări onirice. Locuința nu este numai cea de fiecare zi, prezență, unică, identificabilă. Adaptarea sau traiul într-o locuință nouă reînvie și actualizează trăirile „in absentia”, pe axa „paradigmatică””, a experienței căminului de altădată, cel al părinților, de pildă. În cumulul de semnificații virtuale, cel mai mult va cântări semnificațiile datorate primului cămin, ale „Imobilului Copilăriei” care adună, unifică, într-un fel, percepțiile noastre asupra spațiului locuirii. Poate că nu în mod întâmplător, casa copilăriei este cea mai mult invocată în literatură și corespunde cel mai mult înclinațiilor noastre meditative. Căci, spune G. Blachelard, „casa natală a întipărit în noi ierarhia diferitelor funcții ale sălășluirii. Suntem diagrama funcțiilor de a locui această casă, iar toate celelalte nu sunt decât variațiuni ale temei fundamentale”.
Simbolistica locuinței va fi identificată în cel puțin următoarele două ipostaze:
a) Plecând de la premisa că orice construcție este ceva care se ridică, casa poate semnifica verticalitatea existențială. Stau mărturie pentru această interpretare sintagme precum „cei șapte ani de-acasă”, „așa ai învățat acasă” etc. Verticalitatea este susținută și de opozițiile acoperiș (pod) – pivniță (cămară). Este evident că acoperișul semnifică raționalul, lumina, iar pivnița face loc iraționalului, întunericului. Panta, înclinația acoperișului dă seamă, într-o mare măsură, nu numai de trăsăturile mediului și climei, dar și de unele predispoziții de sumisiune ale locuitorilor casei.
b) Casa constituie o existență concentrică și concentrată. Ea rămâne mereu semnul unei chemări, al unei unificări, al unei centrări sau re-centrări. Ea este remediul oricărei „risipiri”. Remediul rătăcirii prin lume este întoarcerea acasă. Întoarcerea „fiului risipitor” acasă se convertește într-o mare sărbătoare a locuirii laolaltă, a casei împreună cinstită, a revenirii în fire.
Cu toate acestea, funcționarea sensului în acest perimetru privat, personal nu poate fi la adăpostul total al unor comandamente suprapuse, precum economicul, ideologicul, puterea. Investirea cu sens a unor materii semnificante specifice ambientului casnic ține de concretețea acestui spațiu discursiv ce trebuie corelată cu reale „presiuni” ce vin permanent dinafară. Una e să ai o casă din chirpici, alta e să posezi o casă din piatră. Una e să ai o sumedenie de obiecte, alta e să duci dorul după acestea. Ai în casă ceea ce ești, poți sau îți permit și alții. Precaritatea financiară îngustează confortul și „golește” casa de unele dintre trăsăturile ei. Nu ai bani, nu ai nici lucruri – nu ai bani, nu ai nici casă.
Până la urmă, important este altceva: cum locuim în ceea ce avem!
(Fragmente din lucrarea noastră, Educația. Iubire, edificare, desăvârșire, Editura Polirom, Iași, 2008, pp. 115-119).