Competiția, la modul general, atrage după sine activarea și dezvoltarea unor potențialități umane prin comparație sau întrecere cu celălalt și este firească în învățământ, fiind corelată, bineînțeles, cu o altă ipostază relațională, cooperarea. Corelativitatea și complementaritatea dintre întrecere și cooperare pot deveni un motor al creșterii interesului și al implicării elevului în propria lor formare. Ea se bazează pe efort și pe niște abilități bazale, purtate de elevi, care sunt probate prin comparare cu alții. Există o ipostază a competiției firească, implicită, normală, oră de oră, dar apar și ocazii de întrecere premeditate, explicite, de mai înalt sau mai scăzut nivel, cu prilejul unor întreceri, concursuri, olimpiade școlare. Ambele tipuri își au importanța lor, cu condiția să conducă la creșterea motivației, la auto-realizarea și dezvoltarea elevilor.
Implicarea elevilor într-un efort competitiv se particularizează în raport cu capacitățile pe care le probează sau se cer a fi antrenate și puse în valoare, dar și în funcție de anumite cerințe ale situațiilor de învățare. Întrecerea poate deveni o tehnică sau o strategie didactică de stimulare a învățării, dar și o situație specială de ierarhizare și recunoaștere formală a competențelor pe care unii elevi le dețin. În orice caz, o astfel de realitate educațională influențează parcursul educațional al elevilor pe o linie ascendentă, dacă sunt judicios și echilibrat dimensionate sau prescrise, dar și negativ, dacă se abuzează prin exces, generalizare, obligare.
O supraîncărcare a elevului privind participarea la competiții dar și o orientare defectuoasă înspre concursuri pentru care elevul nu dovedește abilități pot conduce la stres, oboseală, de-motivare, sub-realizare școlară, chiar dezinteres. O dirijare excesivă a elevului pe direcția competitivă va avea efecte negative asupra laturii privind cooperarea, încrederea în celălalt, empatia, sociabilitatea. A pune pe „umerii” copiilor o sumedenie de concursuri și competiții, neglijând faptul că nu sunt „echipați” corespunzător, diminuând până la anulare timpul lor liber, acest lucru va conduce automat la destructurări psihice și dereglări socio-emoționale de nedorit. Competițiile trebuie gândite și desfășurare pentru elevi, și nu pentru părinți sau profesori.
De aceea, în proiectarea acestor întreceri, decidenții, profesorii, părinții ar trebui să ia în calcul o serie de repere. Aș enumera câteva: abilitățile și competențele reale ale elevului, adică este el „mobilat” cu calitățile cerute de lupta care urmează?; dorința și interesul acestuia, adică dorește el cu adevărat să meargă la un concurs sau e trimis forțat de părinți sau de profesori?; perspectiva de dezvoltare ulterioară a elevului, mai direct spus, îi servește parcursului ulterior de ordin școlar sau profesional?; în fine, oricât de înzestrat ar fi un elev, pe multiple planuri, considerăm că acesta trebuie consiliat și monitorizat, inclusiv prin limitarea numărului de participări, la un moment dat, dacă e cazul.
Un concurs școlar care pune în corelație pasiunea individuală cu cerințele mediului competițional dobândește o mare valoare formativă și confirmativă. Înclinațiile și pasiunea individuală trebuie să primeze în îndrumarea către o anume competiție. Aptitudinile și capacităților elevilor sunt multiple, de aceea un elev trebuie orientat către acea competiție în care pasiunea și „talantul” inițial pot fi puse în valoare și nu ca urmare a unor interese ale părinților sau profesorilor care trebuie „astâmpărate” din diferite motive – frustrări, epatări, palmaresuri fără miză sau legătură cu nevoile elevului etc.
Putem prescrie un număr minim și un număr maxim de concursuri și olimpiade în care ar trebui implicat un elev pe parcursul unui an școlar? Nu am putea hazarda așa ceva. Ceea ce putem spune e că în toate există un echilibru și o măsură. E bine să se respecte un principiu: să „încărcăm” un elev atât cât poate duce. Recomandarea sau stabilirea unui număr de participări depinde de vârsta copilului, de nivelul de dezvoltare a unor abilități, de valoarea formativă a competiției, de „valoarea de întrebuințare” a acesteia în perspectivă etc. Apoi, depinde și de combinatorica, amploarea și tipul competițiilor: participarea la olimpiada de fizică (la nivel național), de pildă, merge foarte bine cu un concurs de dans (la nivel de oraș) și unul de șah (la nivel de școală). Diversificarea pe diferite direcții de dezvoltare poate reprezenta un considerent demn de a fi luat în seamă. Iar în ce privește vârsta de „intrare” într-o situație de înfruntare, e bine iarăși să fim precauți în legătură cu momentul, stadiul de dezvoltare a capacităților de evidențiat, natura abilităților cerute. Dacă vorbim de arte și sport, de pildă, de la vârsta școlarității mici sau chiar mai jos; dacă e vorba de abilități academice, cognitive, atunci recomandăm acel tip de concurs când vârsta, bagajul de achiziții, dezvoltarea socio-afectivă a elevului permit acest lucru.