Vârste, descoperiri, edificări (text)

Ninsoarea curge dinspre cer deasă și în ușoare rafale. Ochii tăi de copil se îndreaptă spre văzduh așteptând răspunsuri la întrebări pe care începi să ți le pui. E seară, e liniște și nu se aude decât foșnetul omătului căzând. E o muzică a zăpezii pe care o sesizezi pentru prima dată și care-ți va rămâne întipărită pentru totdeauna în suflet. Un adevărat privilegiu, după cum știți; asta nu se întâmplă prea des! Deja știi că ploaia se aude, vântul se aude, trăsnetul nu mai spun; iată, realizezi că și zăpada produce un zumzet care poate fi decupat sonor în ordinea naturii. Nu-ți pasă că omătul e până la genunchi, îți iei inima în dinți și te avânți cu curaj pe cărarea străjuită de-un gard din nuiele, împletit de bunicul tău, târându-ți niște papuci largi, luați la repezeală din fața ușii. Mergi înspre casa bunicilor, situată în vecinătatea casei tale.

…Băiatului îi place să simtă zăpada pe fața descoperită, să i se topească pe ochi, pe buze, pe mâini, pe haine. Deschide larg brațele și privește către cerul dinspre care se cerne neaua cea pufoasă ca o boare. Prin această îmbrățișare cosmică mai face încă un pas în lumea ce l-a primit.

La lumina unei lămpi cu petrol, asiști la o scenă în care bunicul și cu un vecin rememorează împreună, în fața unui pahar de vin, întâmplări de pe vremea războiului, în timp ce bunica se-ngrijește de o bucată de bostan ce se coace ușor pe spuza din sobă. Afli astfel că luptaseră împreună și trecuseră cam prin aceleași cazne. Dumnezeu fusese blând cu ei, vă dați seama!, nu căzuseră prizonieri la ruși, ci au fost doar răniți – unul la picior, altul la umăr – de la care li s-a tras, mai târziu, și lăsarea la vatră. Îți  trec prin fața ochilor imagini cu lupte prin tranșee, auzi zgomot de obuze ce explodează prin preajmă, vezi cu ochii minții cai și căruțe ce sar în aer, asiști la descinderi prin sate sau case, la scene cu foamete, zloată, gloanțe, camarazi morți, Dumnezeu să-i ierte, erau așa de tineri! Încerci să înțelegi câte ceva din zvârcolirile istoriei, ești atent la cele ce se spun, imaginația îți merge aiurea, nelăsând totuși din priviri bostanul maroniu din jăratic.

…Băiatului îi place să asculte astfel de istorisiri, chiar dacă, aparent, are lumea lui și-și face de treabă cu motanul cel cenușiu al bunicilor, care este cam de vârsta și pe mintea lui. Îl ține în brațe, se îndeamnă reciproc, se hârjonesc, în fine, fiecare face ceea ce ține de firea lui: motanul începe să toarcă, iar băiatul descoperă istoria și lumea cu oamenii care au fost, sunt sau vor mai fi.

Ești în compania unor copii ca tine și te simți în largul tău. Ai plecat cu sania pe deal, de ore bune, și uiți să te mai întorci acasă, chiar dacă bocancii îți sunt uzi leoarcă. Descoperi poteci, povârnișuri, văgăuni prin care ai mai trecut și astă vara, dar altfel arată toate acestea acum. Te obișnuiești cu schimbările și cu cei din jur. Te iei la întrecere cu alții, chiar dacă au sănii mai bune sau sunt mai experimentați. Oricum, nu-ți place când cei mai mari te poreclesc sau te iau peste picior, o știți și dumneavoastră! În orice caz, îți place să fii cu alții, să primești un brânci în omăt, să tragi cu un bulgăre în molalele capului altui copil, să te bucuri laolaltă cu ceilalți de porumbelele semi-înghețate din huceaguri nemâncate încă de păsări.

…Băiatului îi place să fie alături de alții, caută compania celor de vârsta lui sau chiar a altora mai mari, se bucură, de asemenea, când este luat în seamă.  Își face o obișnuință în a pierde vremea cu ei, de a afla ce cred, cum vorbesc sau cum gândesc, cum văd ei multe chestii precum de ce oamenii nu amețesc dacă pământul se-nvârtește, de ce avioanele nu cad sau cum de radioul vorbește sau cântă.

Te zbengui ca prostul prin casă, faci tumbe, te hlizești, cânți, dansezi. Te îmbraci cu câte o haină a mamei sau a tatălui, așa ca să vezi cum e să fii mare, te strâmbi în oglindă, faci dezordine prin toată casă, unde ai pus foarfeca, te întreabă mama. Te pui în gură cu ai tăi, știți, minte de copil!, o zbughești în camera de curat, în căutarea a nu știu ce, revii repede că e prea frig acolo, mai faci o tumbă și, din neatenție, ajungi cu o mână taman în ceaunul cu lături fierbinte, pentru porc, adăpostit în grabă, de mama ta, sub masă. Afli astfel ce-i durerea și cum o poți da în bară dacă ești neastâmpărat.

…Băiatului îi place că mama lui îl ține la piept și aruncă înspre ceaun toată ura lumii, are grijă de el, doarme cu el vreo două nopți. Are mâna dată cu nu știu ce doctorie, e bandajată, dar se trezește de durere prin somn, scâncește, chiar plânge la un moment dat. Simte imediat iubirea și căldura ei, este liniștit, se simte în siguranță și alunecă din nou în somn. Apoi, băiatul tânjește toată viața după iubirea și protecția mamei lui.

Îți cunoști încet-încet vecinii și alți oameni de prin sat. Te ții la distanță de cei necunoscuți, ești învățat să le dai „Bună ziua”, fără să înțelegi ce-nseamnă treaba asta. Mergi la megieși, deoarece aceștia îți dau mere dulci, caise sau chiar bomboane în staniol. La un moment dat, afli că ceva de rău s-a întâmplat la un vecin, se aud plânsete, se adună oameni în negru, vine chiar și părintele – intuiți, e vorba de o înmormântare! Afli că băiatul lor, un nene neînsurat, s-a prăpădit de o boală grea. La început nu-ți prea dai seama de ceea ce s-a petrecut, dar nu-ți mai vine a joacă când o auzi pe mama lui țipând iar fanfara cântând înfundat; cazi pe gânduri, cam grele pentru un copil, și simți ceva nedeslușit în suflet.

…Băiatului îi place să se joace prin ogradă, să iscodească prin toate cotloanele, să fie peste toate orătăniile din preajmă: gâze, fluturi, broaște, găini, chiar porc (șarpe nu, că-i este frică). A găsit o dată un fluture mort, cu aripi frumoase, pe care a voit să-i facă slujbă și să îl îngroape lângă un copac. A văzut că-n sat așa se face. A pus fluturele într-o cutie de chibrituri, și-a legat pe spate un batic mare al mamei în chip de veșmânt preoțesc, a aprins o lumânare, a îngropat fluturele îngânând, precum părintele, „Doamne miluiește!”. A realizat, astfel, că toate se sfârșesc și că ceea ce este, la un moment dat, nu mai este.

Ești la școală, în primele clase, într-o pauză. Copii gălăgioși, necontrolați, zvăpăiați aleargă în sus și-n jos prin curtea imensă a școlii. Se țin de mână, își dau drumul, unul mai țipă la celălalt, de departe un învățător, cufundat în gândurile lui, pare că îi veghează. La un moment dat, te atingi ușor de pieptul unei fetițe, odrasla unei învățătoare, căreia ai fi vrut să-i vorbești, să te ia în seamă, față de care erai atras, dar nu știai anume de ce. Ai simțit în acea atingere trupul ei cald și moale, răsuflarea trepidantă de copil dar și privirea mirată, poate chiar încântată. Prime predispoziții de iubire, veți spune!

…Băiatului îi place acel moment și se gândește mult timp la faza cu pricina. Reține acele secunde și i se aprinde pentru totdeauna un dor interior determinat de atingerea, din întâmplare, a unui trup care nu era ca al lui dar de care a simțit că ar avea nevoie. O firavă și inocentă prefațare a misterului căutărilor de mai târziu…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

[instagram-feed]