Formarea atitudinile și comportamentele noastre, pe linie „inclusivistă” sau „exclusivistă”, însoțește dezvoltarea ființei umane începând cu perioada copilăriei până la bătrânețe. Gradul de închidere sau de deschidere, în raport cu felul cum este, gândește sau crede alteritatea, evoluează de la o etapă ontogenetică la alta, de la un context cultural la altul, în funcție de nevoile de adaptare sau integrare în realitatea socio-comunitară, de prescripții statutare și poziționale, de nevoi și interese personale, grupale, societale. De altfel, toate componentele funcțiilor psihice (gândirea, limbajul, afectivitatea etc.), pentru o bună exersare și utilizare, se supun acestei dinamici de închidere și deschidere permanentă, prin asimilare (interpretarea noilor experiențe în termenii schemelor deja existente), dar și prin acomodare (modificarea schemelor existente pentru a se potrivi noilor experiențe), dacă e să recurgem la cunoscutele scheme explicative piagetiene.
Relevantă pentru discuția noastră este și formarea competenței sociale, prin raportare la dezvoltarea conștiinței morale a personalității, proces care a fost descris de L. Kohlberg în 1971. În mai multe luări de poziție, autorul menționat a enumerat trei etape constituite din șase stadii. Prima etapă – pre-morală se manifestă prin faptul că copilul respectă regulile, normele elaborate de adult, care la copil nu sunt interiorizate, și se comportă „bine” pentru a nu fi pedepsit. Apoi, copilul se orientează la recompensa pe care o așteaptă de la adult, fiind lăudat pentru anumite acțiuni. Etapa a doua – morala convenționale – în care sursa pentru prescrierile morale rămâne a fi externă, se caracterizează prin faptul că copilul își orientează comportamentul, reieșind din trebuința de acceptare, de susținere a relațiilor cu persoanele importante pentru el. De aceea, comportamentul lui este instabil și depinde de influențele externe. La a treia etapă – morala autonomă – principiile și normele morale devin proprietate personală și se manifestă la 10% din preadolescenți. Conduitele se petrec nu prin influențele din afară, ci datorită unor premise sau cauze interne: mai întâi, apare nevoia de bună situare socială , apoi de respectare a principiile etice umane. Tot acest eșafodaj explicativ presupune o dialectică permanentă între închidere și deschidere, între excluziune și incluziune, între delimitare și indeterminare. Un pol nu are sens decât în corelație – nu neapărat în contradicție – cu celălalt. Nu se manifestă deschidere dacă, mai întâi, nu s-au pus bazele unei entități închise, determinate, auto-limitate. Deschiderea e posibilă când te-ai așezat în matca ta. Lărgirea către celălalt, înțelegerea și respectul alterității sunt condiționate de cercetarea și valorizarea sinelui, de o identificare funciară de sine, primordială, care poate sta la baza tatonării și incluziunii celuilalt.
De altfel, din punct de vedere educativ, copilului mic trebuie să i se construiască ancore de stabilitate, să fie fixat în norme date, ne-negociabile, care îi procură încredere și securitate. Pe măsura dezvoltării ariei de experiențe, a structurilor receptive și cognitive etc., se vor crea ocazii de deschidere, de „de-stabilizare” controlată a structurilor cognitive, afective, motivaționale, atitudinale etc., pentru a primi și integra noi tipuri de experiențe, de situații, de valori. Procesul didactic, prin curriculum și strategiile de predare, trebuie să urmărească acest parcurs de dezvoltare ascendentă, în spirală, a bazei psihologice a personalității.
Copilul are nevoie de un sistem de referință clar, de un atașament la ceva sigur, care să îl încurajeze să exploreze mai departe. Comportamentul de atașament determină o reacție potrivită/conformă, în raport cu așteptările unor persoane de referință (mama, tata, profesorul), dar este permisiv și poate deschide calea explorării pe mai departe. Primii stâlpi ai cunoașterii și valorizării sunt persoanele din preajmă, din comunitatea de baza (familie, comunitatea restrânsă). De aceea, de pildă, educația religioasă – din școală sau din biserică – trebuie să aibă un caracter confesional (precum învățarea limbii, istoriei, geografiei comunității etc.). Astfel de entități proxime, prin mesajele sau întăririle date, se bazează, desigur, pe o excluziune a altor reguli sau modele, pentru a restrânge câmpul de comprehensiune și acțiune a copilului la un sistem „închis”. Dacă persoana de referință nu va reacționa satisfăcător pe această linie „exclusivistă”, o face prea târziu, inconsistent și neîncrezător, și se va dezvolta un atașament nesigur, problematizant, ceea ce va pune în discuție stabilitatea intra-psihică și baza axiologică a personalității copilului.
Educația reprezintă și o ipostază sau formă de enculturare, respectiv un proces prin care un grup cultural incorporează la descendenți elemente valorice specifice în vederea integrării optime în viața comunitară. Iar acest lucru presupune o aderență la un sistem valoric dat, determinat, închis. În acest proces, preluăm și aplicăm anumite inferențe de bază, semnificăm lucrurile, facem ierarhizări, edictăm judecăți de valoare, toate legate din contextul apropiat, cele mai multe implicite, difuze, cu privire la sensul interacțiunilor de mediul înconjurător – natural, social, spiritual. Prin acest act dăm sens acțiunilor noastre, punem în rost realitatea și pe noi înșine, construim ținte, proiecte, destine. Ne raportăm, desigur la contexte reale, proxime, dar scrutăm și ne orientăm și spre ce ne așteaptă să cucerim (cognitiv, afectiv) în viitor. Felul cum judecăm lucrurile aici și acum (de pildă, în copilărie) va determina și modul de a viza lucrurile oriunde și oricând (de pildă, la vârste mai înaintate).
Notă. Articolul a apărut în Mesagerul Sfântului Anton (Revistă editată de ordinul romano-catolic franciscan din România), Anul XXVIII, nr. 169, noiembrie-decembrie 2021, pp. 24-25.