Nisipuri de aur pe cap ducând…

Cutremurul din 4 martie 1977 nu m-a găsit acasă. Eram la teatru. La Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași. Dus cu clasa, de profa de română. Se juca „Act venețian”, de Camil Petrescu (am descoperit, în spațiul virtual, cel din zilele noastre, mai multe detalii despre acel spectacol: http://cimec.ro/scripts/teatrenou/detaliu_premiera.asp?sq=240101117602&sq1=3&sq2=MARINCA,%20GHEORGHE ). Mergeam des la teatru și la operă (ce performa în aceeași sala majestuoasă, pe care, cei din zonă, o știu). Ba singur, ba cu câțiva colegi/colege, ba cu întreaga clasă, că așa erau vremurile. Începeam să deprind câte ceva din cultură. Din cea zisă „mare”…

Și a fost cam așa: prin actul al II-lea, pe la 9 douăzeci și ceva, pe când Teofil Vîlcu (ce-l întrupa pe un oarecare Petrică italianul) își scoase sabia din teacă, pentru a-l înfrunta pe un alt personaj (nu mai contează numele), începe un huruit, o trepidație telurică, un vâjâit cosmic, ceva nemaiauzit sau nemaivăzut de spectatori și de actori. Probabil că anumite resorturi inconștiente au decodificat pericolul ce s-a suprapus peste o inspirată „ieșire din scenă” a actorului ce-îl întrupase, cândva, pe Stefan Voievod, care a apucat să zică „cutremur”. Și, alături de colegii artiști, și-au ieșit din roluri (și din fire), părăsind scena. Ce a fost în sală: fiind în stal, ieșirea a fost normală până la ușă. Dar ușa, neîncăpătoare (fiind deschisă doar jumătate din ea, ca de obicei), a creat dificultăți, împingeri, aglomerări, suind unii peste ceilalți. Rețin țipete de disperare la ieșirea prin aceste uși. Și ceva flăcări, scurt-circuite electrice prin văzduh, pe esplanada teatrului. Pe când ieșeam prin ușă, tremurarea s-a oprit. Din fericire, nu au fost nici răniți, nici consecințe materiale irecuperabile (doar crăpături, dislocări, desfolieri care au presupus reparații, cel puțin pentru un an, care oricum eram necesare). Panică și sperieturi groaznice, unice în felul lor, au fost cu prisosință.

Și am mai constatat ceva: că a doua zi (vorba vine, după câteva ore înjghebate de somn), părul era „năclăit” de nisip aurit, căzut de pe cupola teatrului, ornamentată, desigur, cu pojghițe de aur, de pigmenți, de alea-alea. Nu mi-a trecut prin cap (cu toate că purtam pe el o așa bogăție) să adun fir cu fir și să pun de-o bijuterie. „Bijuteria” și bucuria au fost că am scăpat cu toții teferi, fără metehne, schilodiri – doar cu amintiri. Nu prea frumoase.

Nenorocirea a venit a doua zi, când am aflat că mai în sud, spre București, semeni de-ai noștri, sute, peste o mie, nu puteau să mai aibă amintiri cum le-am expus eu, mai sus…

Notă. Poza îl reprezintă pe sus-semnatul, realizată în acel an, în curtea liceului.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

[instagram-feed]